VIORICA CORTEZ, in sfarsit, la Bucuresti!

octombrie 12th, 2014

Foto@FlorinArtist(multumesc!)

Absenta Vioricai Cortez din Romania “a durat si a durut”. Cam asta e tot ce pot reproduce cu ghilimele din tot ce s-a spus vineri seara la Sala Radio, la Gala Viorica Cortez. Frumoasa alegere de cuvinte, Marius Constantinescu.

Mie mi-a venit greu sa scriu acest text, chiar si asa, dupa ce am povestit cu multa lume dupa. De cate ori poti sa spui emotie intr-un text? De cate ori poti sa pui semnul exclamarii?

Ca-ntr-o relatie de foarte lunga durata, dar la distanta, ne-am intalnit noi, pe o parte, si Viorica Cortez, pe alta: ca sa ne (re)vedem si sa ne aducem aminte ca afectiunea, admiratia si dragostea sunt tot acolo. Hranite in tot acest timp de foarte rare intalniri (sau deloc), vesti, povesti, carti si discuri. De Internet, care documenteaza cu generozitate cariera Vioricai Cortez.

I-am ascultat si vazut inregistrarile. Am citit cartea. Am ascultat si povestile care nu sunt tiparite, relatate. Dar stiti ce imagini imi vin in minte prima si prima data cand ma gandesc la Viorica Cortez? Privirea intensa. Apoi mainile, nobile si fine. Stiu ca m-a fascinat detaliul mainilor pe care cameramanul insista la un moment dat in faimoasa productie de “Il Trovatore” cu Bonisolli, Zancanaro si Kabaivanska. “Eram frumoasa si subtire” a spus de cateva ori povestind mici anecdote. Pe scena era spectaculoasa, povestesc unii dintre cei cu care a lucrat si care au trimis mesaje inregistrate difuzate pe tot parcursul serii. M-ati dat gata cu Zancanaro!

Fiecare cu impresiile si amintirile lui. Dar, ca un fir rosu, se repeta “animal de scena”. Sintagma, proprie artei spectacolului dar de atat de putine ori avem ocazia s-o umplem de continut. Iata ca sunt artisti ca Viorica Cortez care ne faciliteaza drumul.

Am stat departe, n-am putut sa-i “vad” emotiile, expresiile, starea. Dar n-a fost deloc nevoie de genul asta de proximitate. Le-am primit pe toate, intr-o forma mult mai frumoasa. Viorica Cortez face parte din acei artisti cu o atmosfera personala speciala, aproape palpabila, care umple spatiul prin simpla prezenta. Orice distanta (daca) mai era s-a topit cand a cantat. A deschis propria Gala cantand “Ave Maria” (Caccini) despre care a spus ca ii placea fiicei ei Catalina (pe care a pierdut-o anul acesta). Mi-au tasnit lacrimile pe obraji instant. Apoi, spre sfarsitul serii ne-a oferit “Mon coeur s’ouvre a ta voix” (aria mea preferata). Ce emotie s-a putut lasa in sala. Probabil aici s-au legat si ultimele noduri ale unei plase fine care a unit toata sala, ca intr-o retea: toti conectati la Viorica, toti conectati intre noi. Foarte rar am trait asa sentiment.

Suntem intr-un caz fericit, si foarte rar la noi, in care un spectacol de acest gen reuseste sa faca o reverenta eleganta si emotionanta, fara exagerari si patetisme. Cu distinctie si destindere in acelasi timp. Cu o la fel de eleganta “societate” care a acompaniat pe sarbatorita: Calin Bratescu, Florin Estefan, Leontina Vaduva si Remus Azoitei, Orchestra Nationala Radio si Tiberiu Soare.

Am fost tinuti in suspans cu programul. Pana in seara cu pricina. Lumea era curioasa, eu insami am primit multe telefoane de la operaticii din mon entourage. Stiu ceva? Viorica Cortez o sa cante? Uite ca n-am stiut nimic. Surpriza a fost cu atat mai mare. Satisfactia pe masura. Nu pot decat sa presupun ca e “mana” lui Marius Constantinescu: puse cap la cap – Giordano, Donizetti, Rossini, Saint Saens, Caccini, Sarasate, Massenet, Ceaikoski si sigur m-a scapat ceva (sa-mi trimita si mie cineva un program, v-am spus ca stau prost la unele detalii, emotiile m-au coplesit si pe mine si mi-au afectat memoria!)

Cu un concept in spate, fluiditate, prezentari frumoase si bine temperate, acest spectacol poate fi etichetat, fara rezerve, un produs cultural.

Fiind prezenta la toate evenimentele lor, remarc cu mare satisfactie ca Mihai Stan si Marius Constantinescu se impun ca adevarati producatori de evenimente culturale. Si nu doar organizatori de spectacole. Va felicit din toata inima pentru o seara care nu numai ca a fost superba, muzical vorbind, dar si de mare incarcatura. Bravi!!!!

Acestea fiind spuse, macar la final sa fiu scurta si concisa: Viorica Cortez, te iubim. Si-ti multumim. Sa mai vii!

Lectura cu sufletul la gura

octombrie 9th, 2014

In prima seara, dupa ce m-am intors de la lansare, am citit pana pe la pagina 100. As fi mers mai departe, dar umblasem toata ziua prin locuri, eram obosita. Imi pusesem in cap sa scriu cum ma trezesc. Ma rog, dupa cafea…

Sa aleg un fragment, zic. Cum fac de obicei. Legat de muzica, evident, doar de asta suntem aici. Le-am depistat imediat pe toate, traversand Carturesti-ul, cu ochii in carte. Constat repede ca-s si istorioare, anecdote, pareri foarte personale, informatii si meditatii. Legaturi fascinante intre compozitori, lucrari, cantareti, intamplari, contexte istorice. Eruditie, pasiune si multa “plimbare” intru vizionarea de spectacole.

Stiam ca domnul Erbiceanu e un meloman dedicat, umblat si pasionat. Il intalneam la evenimente, mai mereu la transmisiile de la MET, la ONB, la Ateneu. Am schimbat doua vorbe uneori, dar nu suficient cat sa-mi dau seama cat de multe preferinte operatice avem in comun. Asta am descoperit cam dupa pagina 100. O admira pe Nelly Miricioiu foarte mult, a vazut “Matilde di Shabran”, ii place “Maria Stuarda” cu Devia. Aici suntem pe teren comun. Ce vorbesc, stam in aceeasi patratica. Mai stiu o singura persoana care a vazut “Matilde…”.

Apoi, povestile despre obtinerea biletelor in situatii imposibile…si eu credeam ca le-am vazut pe toate. Oho, nici pe departe!

Povestea care se desfasoara sub forma unei conversatii – interviu este fascinanta. Calatorim printr-un veac intreg, afland multe si interesante detalii despre cunoscuta familie Erbiceanu, despre personalitati proeminente ale vremii (delicioasa povestirea despre criza de gelozie facuta de Maruca lui Enescu…).

Calatoria este leitmotivul acestei carti. Constantin Erbiceanu a vazut 125 de tari. De la prima iesire din tara, in spatiul tarilor vecine, la calatoriile profesionale, cele in scop cultural si de multe alte feluri. Nimic din sensul prozaic al clasicei “vacante”. Doar destinatii, moduri de a calatori in esenta unor popoare, limbi si civilizatii. Nimic din “turismul de masa”. Este, intr-un fel, un manual de bune maniere ale calatorului: autorul ne dezvaluie un fel de a vedea si asimila lumea larga asa incat sa poata ajunge la un moment dat…o carte!

Carte care se citeste cu sufletul la gura, autorul a strabatut lumea fara sa fie doar un colectionar de kilometrii si obiective turistice.

S-a aventurat in locuri indepartate, si geografic si cultural, de aici si povesti care te tin conectat. S-a documentat serios (exhaustiv, mi se pare, in unele cazuri) – cu tot ce a avut la indemana. Ca sa evite locurile comune (nu o luati ad litteram), sa acceseze esenta. Daca nici asta nu e vocatie de calator…

Dupa parcursul celor 283 de pagini, raman cu satisfactia inca unei lecturi cu sufletul la gura si sentimentul ca mai sunt multe povesti care n-au incaput in paginile volumului. Domnul Erbiceanu a promis la lansare ca se pregateste sa mai scrie o carte.

Am placerea sa redescopar sarmul dialogului intre cel ce are atatea de povestit si revelat si cel ce duce discutia intr-o directie sau alta, cere mai multe detalii si chiar lanseaza provocarea unei opinii diferite pentru da conversatiei si mai mult dinamism si pentru a determina si mai multe destainuiri.

S-a antrenat in si a condus acest dialog, Nicolae Dragusin. Cu abilitate, curiozitate si imensa eruditie la doar 31 de ani, co-autorul are meritul de a fi imprimat cartii fluiditatea care nu te lasa sa o… lasi din mana (daca permiteti jocul de cuvinte).

Lansarea insasi a fost un eveniment extrem de agreabil. Cand a inceput prezentarea cartii m-am uitat in jur si am realizat ca in biblioteca mea stau ceva carti scrise de cei prezenti. Daca as fi fost un vanator de autografe, ar fi trebuit sa le aduc acolo cu o geanta…incapatoare. Si asta m-a bucurat.

Am stat langa o doamna care imi parea ca il cunoaste pe recipientul povestilor. Mi-a confirmat imediat si mi-a spus: ”Cand ne intalnim toti, ma asez langa el mereu. Are foarte multe de povestit, de fiecare data”. Acum ca am citit cartea, inteleg perfect ce spune :-) .

Va recomand aceasta carte.

Aplauze, aplauze

octombrie 8th, 2014

Anne Baxter o joaca magistral pe Eve cea fascinata de magia aplauselor

“There’s nothing else like applause…I’ve listened backstage people applaud. It’s like weaves of love coming over the footlights and wrapping you up… imagine to know every night that different hundreads of people love you…they smile, their eyes shine, you please them. They want you.”

“All About Eve”, 1950

UTO UGHI la Bucuresti sau cum se leaga lucrurile

septembrie 30th, 2014

Foto@Giornale di Brescia

Faptul ca Uto Ughi a fost elevul lui George Enescu este o informatie inedita care ne leaga afectiv (macar putin) si apriori de violonistul italian care concerteaza maine seara la Ateneu.

Recitalul pe care il va sustine la Bucuresti, acompaniat de pianistul Bruno Canino, marcheaza Presedintia italiana a Consiliului Uniunii Europene, deschide stagiunea camerala la Ateneu si se intampla, in mod fericit, de ziua internationala a muzicii!

Putin mai devreme, in aceeasi zi, Uto Ughi va primi titlul de Honoris Causa al Universitatii de Arte “George Enescu” din Iasi.

Si inca ceva…Asociatia pentru Muzica, Arta si Cultura (unul dintre organizatori) implineste, in octombrie, 1 an de activitate! M-am mirat cand am aflat, mie mi se pare ca sunt in peisaj de cand ma stiu eu spectator. Poate unde proiectele lor s-au pastrat in memoria mea afectiva. Am putut cateodata sa observ lucrurile mai de aproape,  va spun ca e multa pasiune, dragoste pentru muzica si artisti, munca – nu mai spun! Si o energie al carei secret inca nu l-am aflat :-) .

Tin sa-l felicit pe Mihai Stan, presedintele asociatiei pentru tot ce ne-a oferit si mai ales pentru ce ne asteapta. Pentru ca mie mi se pare ca abia s-a pornit. Ganditi-va ca saptamana viitoare avem Gala Viorica Cortez!

Dar despre asta vom mai vorbi, cat de curand.

Ne vedem la Ateneu!

Pentru cei care n-au inca bilet, vad ca mai sunt cateva.

Dragostea pentru muzica pana la moarte si mai departe…

septembrie 29th, 2014

Foto coperta @Okazii.ro

Aflata la un tur al Caii Victoriei organizat de Asociatia ARCEN, o poveste de inceput de secol.

„Lângă intrarea care duce la Comedia este magazinul de muzică Orfeu, de unde-şi cumpărau cocoanele pianine nemtesti (Bechstein-ul sau Bosendorfer-ul) nelipsite din orice casă cum se cade. De altminteri, ne spune Ion Ghica, până în vremea lui Caragea nu s-a ştiut despre piano la noi. Atunci, fata unui boier mare, crescută la Viena unde învăţase clavirul, măritându-se, avu nefericirea să şi-l vadă sfărâmat bucăţele de bărbatu-său, gelos că trecătorii se opreau la ferestre să asculte pe nevastă-sa cântând. Mâhnirea sa, zice-se, i-a fost atât de cumplită, că biata femeie muri în curând, lăsând cu limbă de moarte să-i făcă sicriul din scândurile clavirului, dar s’a împotrivit popa, zicând că fusese „vasul necuratului!”

(Gheorghe Crutzescu – Podul Mogoșoaei, povestea unei străzi, p. 131). Cartea se gaseste pe Okazii.ro. Poate si in anticariate.

Bach is cool. Still :-)

septembrie 16th, 2014

Ce vreau eu sa spun? Am facut o mica descoperie.

Cinema Paradiso…muzical sau aceste patru fete minunate si instrumentele lor

septembrie 13th, 2014

Foto@Fundatia Calea Victoriei:Symphactory Strings Quartet: Vioara 1 – Monica Balasoiu, concert maestru; vioara 2 – Iulia Bandila; viola – Iulia Raileanu, violoncel – Flaminia Nastai

Palladio; It’s my life; Perhaps; New York, New York; My Way; Strangers in the night; Evening Shadows; Carlos Gardel – Tango “Por una Cabeza”, din filmul “Scent of a Woman”; He is a pirate (din filmul Pirates of the Caribbean); Coldplay – Viva la vida; You can leave your hat on;Puttin’ on the Ritz; Sway; Cherry pink; Besame mucho; La vie en rose & Autumn Leaves (Les Feuilles Mortes) ; What a wonderful world…

Sala de cinema a Cercului Militar National. Las la o parte ca n-am fost niciodata in Cercul Militar, desi mi-am dorit intotdeauna, dar ca au sala de cinema…habar nu aveam. Descopar cu incantare ca acest oras in care traim are multe locuri frumoase si ca, de ceva vreme, evenimentele le aduc la lumina ca sa aflam si noi de ele.

Mi se pare o alaturare inspirata, aceasta sala de cinema si programul pe care l-am listat mai sus. Symphactory String Quartet ofera un concert inedit marti, 16 septembrie, intr-o formula de program care este, la noi, de putini incercata. Inainte sa mergi la un astfel de concert, se intaleaza o asteptare placuta care vine din recunoasterea pieselor, inca de pe hartie si din reluarea unor atasamente afective – sa nu negati ca macar unul dintre cantece v-ar spune ceva ce-ati trait, simtit, experimentat candva :-) .

Desi la coada listei, privirea mea s-a oprit pe “Autumn Leaves”, original “Les Feuilles Mortes”, cantat pentru prima data de Yves Montand, apoi adoptat si urcat in topuri si pe albume memorabile de alti mari cantareti (Juliette Greco, Nat King Cole, Edith Piaf…).

Ma gandesc ca aceasta oferta culturala de marti seara este un punct de interes pentru melomani si iubitori de muzica in general, o intalnire de neratat pentru cinefili si, acum imi vine ideea, un cadou perfect pentru o persoana pe care vreti s-o surprindeti si s-o bucurati.

Un eveniment organizat de Fundatia Calea Victoriei. Toate detaliile aici.

PS: “Les Feuilles Mortes” – intotdeauna cu Yves Montand.

Sus pe scari, jos pe scari. Limite si provocari :-)

septembrie 12th, 2014

Am zis ca reproduc pasajul despre provocarile regizorilor de opera. E cu happy ending. Thanks to Jessye.

“Of course, those who work with singers must understand and respect that we are musicians who carry the musical intrument inside the body. I have found that, far too often, stage directors for the opera envision what they wish the stage to resemble, with no understanding or willingness to explore how their vision melds with reality or how it will affect the musicians with whom they are working. Such was the case during one production when a young colleague of mine was having a moment with our director, who was demanding that the singer run up a series of stairs while singing. Now, their discussion had nothing at all to do with my own role, but I was in a busybody mode and things were reaching an unpleasant level, even though only slight changes were needed. With the hope of calming the waters, I took a moment during one of our rehearsal breaks to make a suggestion to the director in a cheery “Let’s talk about this” manner. I relayed that it was simple physics, and the physiological use of the breath made it possible to run down a flight of stairs and sing, but that running up the same flight of stairs while singing was not something that one could manage easily. A singer with empty lungs from having a run up a flight of stairs against gravity would need a few seconds for physical recovery: only then could there be singing. I understood the dramatic intentions here, but there were real physical limitations to realizing these intentions.

And yes, aginst his will, I made a friend of this director. And my young colleague performed fantastically.”

Jessye Norman era la librarie…

septembrie 11th, 2014
Listen, pana acum n-am luat nimic de la Anthony Frost English Bookshop. But, am primit multe de acolo. And more, le fac vizite periodice pentru ca-mi place la ei foarte tare si gasesc mereu chestii neasteptate. Not to mention locatia care este usor ascunsa si are un farmec aparte.
Let me tell you ca prima data am ajuns acolo pentru ca pasii m-au condus si m-am bucurat so much de descoperirea mea. Asa cum I couldn’t believe my eyes cand am vazut ieri pe raftul sectiunii de muzica (yes, they have one) autobiografia Jessye Norman recent aparuta abroad si despre v-am povestit pe blog. M-am ridicat pe varfuri, I grabbed it, m-am asezat comfortabil pe…o chestie gen canapea/sofa si-am memorat, pentru voi, un fragment interesant despre vesnic provocatoarea relatie cantaret de opera / regizor (I am lying, I took a photo of the page. Dohhh). According to Jessye si pe vremea aia regizorii aveau unreasonable requests. Toate-s vechi si noua-s toate…
Anyways, as mai fi stat pentru ca intre timp am vazut si cartea despre Barenboim, partiturile si the little sweet book despre cum sa cantam la pian, pentru incepatori.
Long story short, treceti pe la librabria engleza Anthony Frost. Not only pentru cartile de muzica si partituri dar si pentru the rest of the very cool selection de carte in limba engleza pe care n-o puteti gasi anywhere else in oras.
And, dupa cum bine stiti, I adore everything British.
Oh, what did Jessye say? Check out OperaOnline.ro tomorrow ☺.

La multi ani, ANGELA GHEORGHIU!

septembrie 7th, 2014

FOTO@OperaOnline.ro

Unica si irepetabila, nu de dragul formularii ci pentru adevarul interpretarilor, timbrul unic si recunoscut intr-o mie, atmosfera ei personala care “umple” locurile in care apare. Si pentru maniera, tot unica, de a saluta publicul la final de spectacol. Acesta este un brand personal. Intamplator, romanesc :-) .

Foto@OperaOnline.ro, dupa proiectia “Tosca” pe ecranul ONB, in prezenta protagonistei. 28 noiembrie 201

Mai multe foto pe pagina de Facebook OperaOnline.ro

Cartile sufletului meu

septembrie 2nd, 2014

Idiotul / Dostoievski. Nu e personaj mai fermecator decat Printul Miskin in literatura universala. L-am iubit de la prima lectura. Inca mai am de citit din Dostoievski, dar daca m-ai pune sa aleg un singur autor, la el m-as opri. Dupa mine, e cel mai mare scriitor. Si rusii, in general. (il prefer oricand pe Cehov lui Shakespeare).

Nostalgia / Mircea Cartarescu – nu mai stiu cum am ales aceasta carte, acum mai bine de 15 ani cand Cartarescu era o lectura de cercuri  (foarte) restranse. Pe vremea studentiei mele citeam de pe la 10 seara pana la 5-6 dimineata, zilnic, pe scaunul meu preferat din bucatarie. Ma mutam apoi in mica biblioteca a Facultatii de Jurnalism din Leu. Eram atat de fascinata de aceste nuvele fantastice, asa cum nu mai citisem niciodata, de lumea bizara si ireala a ruletistului si a mendebilului, incat forfota din micul spatiu de la biblioteca nu ma distragea nicicum. Eram plecata cu totul in lumea personajelor lui Cartarescu. “Gemenii” a ramas ani de zile preferata mea, gandindu-ma la ea doar: asa de tare m-a fascinat lectura acestei carti ca m-am tinut departe de ea ani de zile, de teama sa n-am o lectura ulterioara care sa-mi rupa vraja. Acum ca ma gandesc…as putea sa arunc un ochi. O lectura definitorie pe traseul meu.

Jurnalul lui Mihail Sebastian – citita tot pe scaunul din bucatarie, cu sufletul la gura, schimband pozitia si luptandu-ma cu amorteala picioarelor. Am citit si-am suferit ca si cum era o persoana pe care o cunoasteam. Si asta ar fi de reluat.

Leonard Maurice / The life of Kathleen Ferrier – am citit mult despre Kathleen Ferrier care a trait doar 41 de ani dar care a miscat profund prin arta ei: lui Karajan ii curgeau lacrimile pe obraji cand o dirija in Bach…A luptat cu boala, a refuzat interventii care i-ar fi putut afecta vocea dar ameliora starea de sanatate. A cantat pana in ultimul moment, cu dureri inimaginabile inregistrand un disc memorabil. Si a cantat unul dintre rolurile ei semnatura cu soldul dislocat. Despre asta am sa va povestesc in cateva zile.

Jar/ Liviu Rebreanu – povestea de dragoste si, cel mai probabil timpul in care am citit-o si recitit-o, m-au tintuit in fotoliu pana la ultima litera. La o a doua lectura am plecat cu cartea pe metrou, apoi ajunsa la birou, nu m-a lasat inima s-o abandonez, ma intrerupeam din lucru la fiecare 20 de minute ca sa mai citesc. Noroc ca toata lumea era in vacanta :-) . Am parasit cladirea pe la 10 seara, cu satisfactia ca am terminat-o si trista pentru soarta Lianei.

Patul lui Procust / Camil Petrescu. Cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. Nu mai stiu de cate…

What do I talk about when I talk about running / Haruki Murakami – o carte pe care am luat-o dintr-un Waterstone in UK pentru subiectul ei, nu mai citisem autorul. Murakami alearga maratoane de ani buni si povesteste in detaliu despre asta. Intr-un alt nivel de lectura e, de fapt, o carte despre o disciplina de viata, despre accelerari si opriri, esecuri si succese, motivare, consecventa. Despre un stil de a trai si de a crea. Care de multe ori, la scriitori, e o treaba foarte elaborata.

Am devenit instant o Murakami-sta, am cumparat mai repede decat am avut timp sa citesc. “Padurea norvegiana” si “Iubita mea Sputnik” sunt peferatele mele so far. Am Murakami – corupt si pe altii :-) .

Femeia la 30 de ani / Balzac – eu cu francezul nu m-am imprietenit deloc pe vremea anilor cand citeam asiduu. Eram oarecum jenata in discutii,  ca n-aveam Balzac in portofoliu, dar ma plictisea. Probabil asa s-a intamplat si cu alti mari autori pe care i-am tinut pe raft pentru ca eram prea tanara ca sa ma bucur de ei. Apoi au venit joburile solicitante, Internetul si pe unii nu i-am vizitat niciodata (Faulkner, Joyce, Cronin). Acum vreo doi ani imi spune o prietena ca citeste “Femeia la 30 de ani” si ca e total absorbita in lectura. Mi-a trezit curiozitatea si, ajunsa acasa, am scos volumul din raft si m-am lansat. Si nu l-am mai lasat din mana. Atat cat am citit eu pana la varsta asta, n-am intalnit autor sa cunoasca sufletul femeii atat de bine. Cu atat mai mare mi se pare geniul lui Balzac cu cat la vremea respectiva  autorii nu aveau, ca azi, atata literatura de specialitate si deschidere ca sa se documenteze. Am facut si eu lobby pentru aceasta carte, de cate ori am avut ocazia. Plus ca eroina canta belcanto pe la intrunirile din saloane. Draga Balzac, iarta-ma. Recuperez!

Mircea Veroiu. Ultima vara a tineretii / Silvia Kerim – pe Silvia Kerim am inceput s-o citesc cu “Vedere din parfumerie”, o carte pe care mi-a oferit-o o prietena. Mi-a placut mult. Mai incolo, am gasit intr-o librarie cartea despre Mircea Veroiu. Am rasfoit-o vreo 30 de secunde si-am stiut instant  ca vreau s-o cumpar si ma arunc in lectura, imediat. Povestea cuplului Veroiu – Kerim o stiam, erau perechea celebra a Bucurestiului anilor ‘70. Ulterior s-au despartit si fiecare si-a vazut de ale lui. A trebuit sa dau si ultima pagina a acestei carti ca sa inteleg ca a fost scrisa cu o imensa dragoste si cu dorinta de a prezerva memoria unui cineast special, de a spune povestea vietii si a carierei, ca sa ramana scrisa negru pe alb, sa nu se piarda. Sa ramana vie, chiar daca subiectul ei nu mai este cu noi. Silvia Kerim are un fabulos dar al povestirii, asa se face ca aceasta carte, o insiruire de amintiri, povesti si evocari (ale ei si ale celor care au lucrat cu el) este cinematografica: se succed, ca intr-un film, imagini din copilaria lui, studentie, de pe platourile de filmari, din viata privata. Este si povestea cinematografului acelor vremuri, a lumii artistice in general. Autoarea rezista tentatiei de a focusa pe relatia ei cu Veroiu, si asta m-a impresionat cel mai tare. Nu mi-e rusine sa spun ca am citit cu ochii in lacrimi, gandindu-ma tot timpul cat de impresionant este acest gest pe care l-a facut pentru memoria lui. Au citit-o si unii dintre prietenii mei, atrasi de impresiile mele. Si, daca te-as cunoaste, ti-as pune-o si tie in brate.

Aceste carti sunt niste episoade in viata mea, niste descoperiri, exaltari, trairi mai speciale in anumite momente. Sunt un cititor total, m-a prins de multe ori cinci dimineata, cu ciuda ca nu-mi mai pot tine ochii deschisi pentru ultimele 20 de pagini. Sigur ca sunt multe alte carti, mai “mari” probabil, dar am luat si eu unitatile de masura de mai sus ca sa aleg doar cateva. M-au fascinat si marcat Garcia Marques, Johnatan Franzen, Chuck Palahniuc, Turgheniev, Gogol, Eliade (am, cred, toate cartile lui), Cezar Petrescu (nuvelele fantastice), Gib Mihaescu cu a lui “Rusoaica”, Simone de Beauvoire, Camus, ceva Sartre, m-am amuzat cu David Lodge, am fost dependenta de lumea lui Jules Vernes in copilarie, punctat “Elevul Dima dintr-a saptea” pe la 16 ani, apoi Dumas. Etc etc.

Acum citesc o carte care, ce surpriza, nu ma lasa sa dorm. Va povestesc curand si despre asta :-)

Voi ce-ati fi pus in lista voastra?

Pe Facebook s-a deschis o pagina speciala unde lumea isi afirma, in liste, preferintele literare.

ONB – stagiunea 2014 / 2015. Mai multe detalii

august 31st, 2014

Programul intregii stagiuni AICI.

Opera si dezmat @Infinitea. Iar am primit ceva

august 26th, 2014

A History of Opera, the Last 400 Years (Carolyn Abbate, Roger Parker)

“Napoleon is dead; but a new conqueror has shown himself to the world: and from Moscow to Naples, from London to Vienna, from Paris to Calcutta, his name is constantly on every tongue.” Stendhal despre Rossini.

A trecut ceva timp de la ziua mea, inclusiv mai multe vizite la Ceainaria Infinitea, si eu tot primesc cadouri operatice: aceasta carte este mult mai mult decat o istorie a operei, e o calatorie palpitanta, genul de tom pe care nu-l mai lasi din mana.

Asa cum fac de fiecare data cand primesc o carte, o deschid la nimereala: s-a intamplat sa fie inceputul capitolului despre Rossini care incepe cu aceste cuvinte scrise de Stendhal (care il idolatriza), cu exagerarile de exprimare de rigoare :-) .

M-am documentat mai in profunzime, Stendhal a scris o carte despre Rossini si, din fericire, am gasit-o integral pe net, si in franceza si in engleza.

Hai ca v-am dat de lucru. Eu o sa-mi mai pun intalniri  la ceainarie, poate mai primesc ceva.

PS; chestiile colorate & indefinite de pe langa carte au fost, cu cateva minute mai devreme ,cheese cake & carrot cake. Bune!

Vazute, Auzite. Traite! O pereche de cercei face furori in lumea operei :-)))

august 25th, 2014

Povestea cerceilor din Vama Veche care au fost admirati de Joyce di Donato e pe pagina mea de Facebook. Daca n-ati citit-o deja. Sau ce intamplare frumoasa mi-a incheiat aseara saptamana.

MaMeMiMoMu: sau cum putem (si noi) sa invatam a canta

august 24th, 2014

Imi place sa cant. Macar de-as fi avut si voce. Ani de zile am mers la job (pe jos) pe un bulevard in care traficul era infernal, zgomotul asemenea. Cu castile in urechi, cantam si eu cu voce tare. Cu incredere ca nu ma auzea nimeni. Intr-o zi vad un prieten iesit pe jumatate din masina incercand sa-mi atraga atentia. “Ce simpatica esti, canti?”. Cant, cant… :-)

Mai apoi aflu de la un prieten al meu (tenor) ca oricine poate sa cante, daca e perseverent. Nu la Staatsoper, evident, dar un cantecel la el in sufragerie dupa multa truda… I-auzi. Am luat “Singing for Dummies” dintr-o librarie in UK. V-aduceti aminte.

Deci, carte am. Vointa, am. Simtul ridicolului as putea sa-l las acasa. Trebuie un profesor.

Ma plimbam ieri pe strazi laturalnice ca sa admir case vechi si-am dat nas in nas cu o poarta colorata, am intrat si-am pus ochii pe foia de anunturi. Zice asa: Lectie de canto, luni. Hopa.

II zice Alandala Cafe acestui loc inedit, cu o gradina imbietoare. Merg sa intreb. Da, se tin lectii de canto, tehnica de respiratie si vocalize in fiecare luni cu Alexandra Andreea Fratu. De la 19:30, cu programare prealabila si respect pentru punctualitate. Tine cam doua ore, despre taxa trebuie sa intrebati, inteleg ca e un pret rezonabil.

Deci, carte am. Vointa, am. Simtul ridicolului as putea sa-l las acasa. Trebuie un profesor. Evrika!

Cafeneaua Alandala.

Grupul Atelierului de Canto.

Curiozitatile operaticilor. Mda, oameni suntem si noi :-)

august 22nd, 2014

Aterizez pe Google.com si fac niste cautari, aleatoriu: staruri de opera. Google ofera sugestii de cautare bazate pe un algoritm care se uita la ce cautari s-au tot facut legate de numele respective. La asta cu “shirtless” ma asteptam, la Schrott. Inteleg.

Da uite ca…mai sunt si alte curiozitati :-)

Micul meu experiment detaliat pe Facebook.

Un Barbier clujean in vizita de lucru la Sibiu

august 21st, 2014

Ca s-o spun p’a dreapta, eu mi-am cam facut special drum prin Piata Mare, la o ora care am banuit eu ca e exact cea in care se va face o ultima repetitie inainte de Barbierul celor de la Cluj. N-am vazut prea multe repetitii la viata mea, nu m-am inghesuit nici cand aveam ocazia pentru ca imi place sa ma intalnesc direct cu produsul finit.

M-am felicitat pentru initiativa. Mai intai ca m-au incantat vocile din start (chiar si asa, in regim de repetitie): de abia asteptam sa ma intorc seara sa-i aud. A doua ca m-a uns pe suflet (sincer) coeziunea lor de grup foarte bine inchegat. Cat de mult conteaza in economia unui spectacol. Si apoi bucuria cu care cantau: am si acum in minte imaginea Iuliei Merca (Rosina) in jeansi & t-shirt, cu un rucsac in spate, repetand si fiind cu totul acolo, ca intr-un regim de spectacol. Asta-i spiritul Barbierului. Probabil ca glumele si sotiile pe care le fac sunt maniera lor de a se relaxa, ca intre oameni care canta de atata timp impreuna – m-am gandit eu.  Aici n-am inselat: in spectacol, cateva ore mai tarziu, au fost mult mai spumosi, amuzanti si tind sa cred ca au si improvizat cand au avut ocazia, probabil ca sunt obisnuiti sa faca asta.

Nu mai stiu de cand n-am mai vazut un Rossini la care sa ma distrez asa de tare. Pe vremuri eram mai snoaba si ma deranja cand publicul radea si-mi rapea mie placerea de a auzi fiecare nota in parte dintr-o partitura pe care o iubesc. Pana cand am stat de vorba cu un tenor rossinian care a cuantificat succesul unui Barbier in care cantase inclusiv dupa valul de rasete care au umplut sala. Avea dreptate. De-atunci m-am mai relaxat si eu. Daca e de ras, radem :-) .

Daca ma urmariti de ceva vreme, intuiti probabil ca in Barbier sunt in primul rand cu ochii pe Almaviva, al carui rol imi place cel mai tare. Figaro sa ma ierte, are oricum o cohorta de admiratori. Ca orice fan de Rossini  in general si iubitor de Almaviva in special, m-am setat, in timp, pe un tipar vocal, pe un anume timbru, pe o anume stilistica de interpretare. Aici ar trebui sa trec direct la subiect: interpretarea lui Tony Bardon in Almaviva mi-a facut mare placere, ce voce frumoasa are, ce maniera eleganta, cu adevarat rossiniana in interpretare. Mi-a p-l-a-c-u-t. Punct.

Sa ma dau un pas inapoi acum si sa va ofer o privire de ansamblu, a mea, desigur: “Barbierul”  si-a luat un start excelent si a ramas intens, antrenant pana la ultima nota. Artistii au fost in priza tot timpul si maximum generosi cu publicul oferind un spectacol atat de viu si bun muzical. Mici probleme cu microfoanele pe alocuri dar vocile si le-au adaptat destul de bine, avand in vedere ca erau microfonati si probabil ca nu canta asa prea des, au fost si cateva probleme de aliniere in ansambluri. Orchestra condusa de Victor Dumanescu a fost si ea buna, cu unele note discordante si decalaje pe alocuri.

Nu stiu daca e doar impresia mea, dar am avut sentimentul ca se canta altfel, fara sa pot defini clar: un alt stil de interpretare, o alta dinamica, dar practicata de toata distributia, la unison. Daca ma gandesc bine, cred ca e vorba despre un tip de renditie in care se pune accent foarte mare pe frazare, pe emisia foarte clara a sunetului si a cuvintelor, pe punctarea, tot foarte clara, a nuantelor. As fi inteles toate cuvintele chiar si daca n-as fi stiut libretul dinainte. Bine ca m-am decis sa va povestesc. Altfel nu ma dumiream nici pana acum ce-i cu acest “altfel”. Si-mi mai bateam capul ceva vreme :-) .

Vocile au fost toate frumoase, sonore si in forma: Geani Brad (Figaro), Cristian Hodrea (Don Bartolo) Petru Burcă (Don Basilio),
Liza Kadelnik (Berta) si tanarul
  Bogdan Nistor (Fiorello) cu un timbru special.

Daca n-am fi fost martori la spectacolul unei echipe atat de omogene si inchegate as fi spus ca a fost seara Iuliei Merca (Rosina): fermecatoare si volubila in personaj, m-a impresionat prin siguranta de sine, spendidul stil rossinian si lejeritatea cu care face coloratura. Am preferat intotdeauna o mezzosoprana in acest rol desi am suspinat adesea dupa agilitatea sopranelor: Iulia le are pe amandoua! E mult timp de cand n-am mai ascultat asa o Rosina! Si-mi pare rau ca e asa departe Clujul, as fi vrut s-o mai vad si in alte spectacole. Poate ii vine cuiva ideea (inspirata, va asigur) s-o invite pe Iulia Merca la Bucuresti.  BRAVA.

Ar mai fi multe de spus si despre ineditul acestui spectacol la care am primit ca introducere, inainte de fiecare act, o mica descriere a ceea ce urmeaza sa vedem, facuta cu umor si costum de scena de Marius Vlad Budoiu, directorul operei. O idee buna pentru cei din Piata care nu mai vazusera opera. La fel si traducerea in limba romana pe un display electronic, o treaba bine gandita de organizatori (Elite Art Club Unesco).

Am mai apreciat la acest spectacol si un simt al umorului foarte bine dozat, care a uzat inteligent de comicul de situatie si de limbaj fara sa cada in caricatural. S-au mai dat replici in limba romana, exact atunci cand te asteptai mai putin (“ati incurcat-o”, Figaro la sosirea Forzei), s-a improvizat cu efect comic in dialoguri (Bartolo face o remarca la silueta lui Figaro, acesta ii raspunde: “sarmalele, signore!”).

Cum m-am lungit, macar concluzia am s-o fac scurta: nu m-am mai simtit atat de bine la un spectacol de foarte mult timp.

Bravi, cujenilor!

Daca v-a placut, Like & Share :-)

Avem un blog. Cum procedam?

august 4th, 2014

DACA NU GASITI NIMIC AICI, AZI, VENITI PE FACEBOOK.

E sigur ceva, in fiecare zi :-)Pagina mea este publica. O puteti citi chiar daca nu aveti cont pe Facebook.

Hai!

Cristina Antoaneta Pasaroiu. O voce!

iulie 21st, 2014

Splendida Cristina Antoaneta Pasaroiu m-a “obligat” azi noapte sa ma culc mai tarziu decat programasem. Si uite, ma tine si acum din loc, si am ceva treaba 

Nu ma pot dezlipi de casti si de sectiunea audio a galeriei. “Poveri fiori” mi-a pus lacrimi in ochi. Asa voce nu se naste in fiecare zi!

Cristina va canta Violetta Valery la Timisoara in octombrie. Pe voi va invit sa va faceti timp si sa vizitati sectiunile audio si video de pe website-ul ei oficial. Ei ii transmit ca m-a emotionat profund si ca-i doresc o cariera pe masura vocii.

Cristina Antoaneta Pasaroiu Official Website

Cristina Antoaneta Pasaroiu Facebook

“Pearl Fishers” la ENO. Da, pe englezeste!

iulie 16th, 2014

N-avem niciun dubiu ca prietenei mele Daniela o sa-i placa la ENO. Acum putem inchide cercul in grupul meu. Am trecut toti pe la ENO. Mai devreme sau mai tarziu, e un must in Londra :-)

Multumesc pentru relatarea despre spectacolul “The Pearl Fishers”.

Imi doream demult sa vad un spectacol la English National Opera, dar nu am reusit in niciuna din calatoriile de pana acum la Londra. Nu numai pentru a urmari o opera in limba engleza, dar si pentru a vedea frumoasa cladire ce gazduieste ENO. Iata-ma, deci, in superbul Coliseum in St. Martin’s Lane, la matineu, undeva intre “Manon Lescaut” si “Maria Stuarda” de la ROH, pentru a vedea “The Pearl Fishers”/”Les Pecheurs de Perles”.

A fost un spectacol frumos, o montare clasica (Penny Woolcock), fara surprize, dar cu un inceput spectaculos: intreaga scena reprezinta strafundul marii, iar spectacolul incepe in acordurile frumoase ale muzicii lui Bizet cu pescuitorii care vin de sus indreptandu-se catre fundul marii si se intorc apoi la mal, pentru ca mai tarziu in spectacol scena sa fie reluata din alta perspectiva: pescuitorii sar din barca si se scufunda in apa care se afla sub scena.

John Tessier in rolul lui Nadir a fost o surpriza foarte placuta pentru mine. Are o voce calda, un timbru placut, legato frumos si acute clare. Daca as fi putut, l-as fi luat cu mine sa cante in “Maria Stuarda” in seara aceea, asa mult mi-a placut J Aria (“Je crois entendre encore”) a fost interpretata cu emotie, iar duetul cu Sophie Bevan (“Ton coeur n’a pas compris le mien”) a fost romantic si sensibil. Desi baritonul (George von Bergen)nu mi-a placut in mod special, duetul cu John Tessier (“Au fond du temple saint”) a fost foarte reusit. Orchestra dirijata de Jean-Luc Tingaud si corul au sunat bine si au fost bine puse in valoare de acustica excelenta a salii.

Eram curioasa cum va suna opera in engleza, iar traducerea libretului mi s-a parut inspirata si fluida. La urma urmelor, cand am ascultat la ONB “Barbierul din Sevilla” cu Nicolae Herlea in limba romana nu a fost cam acelasi lucru? E drept ca m-am pregatit din timp ascultand un cd cu duete din Puccini, Gounod, Verdi interpretate de Joan Hammond si Charles Craig in engleza.

In pauza am aflat ca vecina mea tocmai fusese intr-o calatorie prin Romania si ca multi englezi prefera sa mearga la ENO pentru ca pretul biletelor este mult mai accesibil decat la ROH. Si eu voi reveni sigur. Si nu doar pentru pretul biletelor.