Cartile sufletului meu

septembrie 2nd, 2014

Idiotul / Dostoievski. Nu e personaj mai fermecator decat Printul Miskin in literatura universala. L-am iubit de la prima lectura. Inca mai am de citit din Dostoievski, dar daca m-ai pune sa aleg un singur autor, la el m-as opri. Dupa mine, e cel mai mare scriitor. Si rusii, in general. (il prefer oricand pe Cehov lui Shakespeare).

Nostalgia / Mircea Cartarescu – nu mai stiu cum am ales aceasta carte, acum mai bine de 15 ani cand Cartarescu era o lectura de cercuri  (foarte) restranse. Pe vremea studentiei mele citeam de pe la 10 seara pana la 5-6 dimineata, zilnic, pe scaunul meu preferat din bucatarie. Ma mutam apoi in mica biblioteca a Facultatii de Jurnalism din Leu. Eram atat de fascinata de aceste nuvele fantastice, asa cum nu mai citisem niciodata, de lumea bizara si ireala a ruletistului si a mendebilului, incat forfota din micul spatiu de la biblioteca nu ma distragea nicicum. Eram plecata cu totul in lumea personajelor lui Cartarescu. “Gemenii” a ramas ani de zile preferata mea, gandindu-ma la ea doar: asa de tare m-a fascinat lectura acestei carti ca m-am tinut departe de ea ani de zile, de teama sa n-am o lectura ulterioara care sa-mi rupa vraja. Acum ca ma gandesc…as putea sa arunc un ochi. O lectura definitorie pe traseul meu.

Jurnalul lui Mihail Sebastian – citita tot pe scaunul din bucatarie, cu sufletul la gura, schimband pozitia si luptandu-ma cu amorteala picioarelor. Am citit si-am suferit ca si cum era o persoana pe care o cunoasteam. Si asta ar fi de reluat.

Leonard Maurice / The life of Kathleen Ferrier – am citit mult despre Kathleen Ferrier care a trait doar 41 de ani dar care a miscat profund prin arta ei: lui Karajan ii curgeau lacrimile pe obraji cand o dirija in Bach…A luptat cu boala, a refuzat interventii care i-ar fi putut afecta vocea dar ameliora starea de sanatate. A cantat pana in ultimul moment, cu dureri inimaginabile inregistrand un disc memorabil. Si a cantat unul dintre rolurile ei semnatura cu soldul dislocat. Despre asta am sa va povestesc in cateva zile.

Jar/ Liviu Rebreanu – povestea de dragoste si, cel mai probabil timpul in care am citit-o si recitit-o, m-au tintuit in fotoliu pana la ultima litera. La o a doua lectura am plecat cu cartea pe metrou, apoi ajunsa la birou, nu m-a lasat inima s-o abandonez, ma intrerupeam din lucru la fiecare 20 de minute ca sa mai citesc. Noroc ca toata lumea era in vacanta :-) . Am parasit cladirea pe la 10 seara, cu satisfactia ca am terminat-o si trista pentru soarta Lianei.

Patul lui Procust / Camil Petrescu. Cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. Nu mai stiu de cate…

What do I talk about when I talk about running / Haruki Murakami – o carte pe care am luat-o dintr-un Waterstone in UK pentru subiectul ei, nu mai citisem autorul. Murakami alearga maratoane de ani buni si povesteste in detaliu despre asta. Intr-un alt nivel de lectura e, de fapt, o carte despre o disciplina de viata, despre accelerari si opriri, esecuri si succese, motivare, consecventa. Despre un stil de a trai si de a crea. Care de multe ori, la scriitori, e o treaba foarte elaborata.

Am devenit instant o Murakami-sta, am cumparat mai repede decat am avut timp sa citesc. “Padurea norvegiana” si “Iubita mea Sputnik” sunt peferatele mele so far. Am Murakami – corupt si pe altii :-) .

Femeia la 30 de ani / Balzac – eu cu francezul nu m-am imprietenit deloc pe vremea anilor cand citeam asiduu. Eram oarecum jenata in discutii,  ca n-aveam Balzac in portofoliu, dar ma plictisea. Probabil asa s-a intamplat si cu alti mari autori pe care i-am tinut pe raft pentru ca eram prea tanara ca sa ma bucur de ei. Apoi au venit joburile solicitante, Internetul si pe unii nu i-am vizitat niciodata (Faulkner, Joyce, Cronin). Acum vreo doi ani imi spune o prietena ca citeste “Femeia la 30 de ani” si ca e total absorbita in lectura. Mi-a trezit curiozitatea si, ajunsa acasa, am scos volumul din raft si m-am lansat. Si nu l-am mai lasat din mana. Atat cat am citit eu pana la varsta asta, n-am intalnit autor sa cunoasca sufletul femeii atat de bine. Cu atat mai mare mi se pare geniul lui Balzac cu cat la vremea respectiva  autorii nu aveau, ca azi, atata literatura de specialitate si deschidere ca sa se documenteze. Am facut si eu lobby pentru aceasta carte, de cate ori am avut ocazia. Plus ca eroina canta belcanto pe la intrunirile din saloane. Draga Balzac, iarta-ma. Recuperez!

Mircea Veroiu. Ultima vara a tineretii / Silvia Kerim – pe Silvia Kerim am inceput s-o citesc cu “Vedere din parfumerie”, o carte pe care mi-a oferit-o o prietena. Mi-a placut mult. Mai incolo, am gasit intr-o librarie cartea despre Mircea Veroiu. Am rasfoit-o vreo 30 de secunde si-am stiut instant  ca vreau s-o cumpar si ma arunc in lectura, imediat. Povestea cuplului Veroiu – Kerim o stiam, erau perechea celebra a Bucurestiului anilor ‘70. Ulterior s-au despartit si fiecare si-a vazut de ale lui. A trebuit sa dau si ultima pagina a acestei carti ca sa inteleg ca a fost scrisa cu o imensa dragoste si cu dorinta de a prezerva memoria unui cineast special, de a spune povestea vietii si a carierei, ca sa ramana scrisa negru pe alb, sa nu se piarda. Sa ramana vie, chiar daca subiectul ei nu mai este cu noi. Silvia Kerim are un fabulos dar al povestirii, asa se face ca aceasta carte, o insiruire de amintiri, povesti si evocari (ale ei si ale celor care au lucrat cu el) este cinematografica: se succed, ca intr-un film, imagini din copilaria lui, studentie, de pe platourile de filmari, din viata privata. Este si povestea cinematografului acelor vremuri, a lumii artistice in general. Autoarea rezista tentatiei de a focusa pe relatia ei cu Veroiu, si asta m-a impresionat cel mai tare. Nu mi-e rusine sa spun ca am citit cu ochii in lacrimi, gandindu-ma tot timpul cat de impresionant este acest gest pe care l-a facut pentru memoria lui. Au citit-o si unii dintre prietenii mei, atrasi de impresiile mele. Si, daca te-as cunoaste, ti-as pune-o si tie in brate.

Aceste carti sunt niste episoade in viata mea, niste descoperiri, exaltari, trairi mai speciale in anumite momente. Sunt un cititor total, m-a prins de multe ori cinci dimineata, cu ciuda ca nu-mi mai pot tine ochii deschisi pentru ultimele 20 de pagini. Sigur ca sunt multe alte carti, mai “mari” probabil, dar am luat si eu unitatile de masura de mai sus ca sa aleg doar cateva. M-au fascinat si marcat Garcia Marques, Johnatan Franzen, Chuck Palahniuc, Turgheniev, Gogol, Eliade (am, cred, toate cartile lui), Cezar Petrescu (nuvelele fantastice), Gib Mihaescu cu a lui “Rusoaica”, Simone de Beauvoire, Camus, ceva Sartre, m-am amuzat cu David Lodge, am fost dependenta de lumea lui Jules Vernes in copilarie, punctat “Elevul Dima dintr-a saptea” pe la 16 ani, apoi Dumas. Etc etc.

Acum citesc o carte care, ce surpriza, nu ma lasa sa dorm. Va povestesc curand si despre asta :-)

Voi ce-ati fi pus in lista voastra?

Pe Facebook s-a deschis o pagina speciala unde lumea isi afirma, in liste, preferintele literare.

ONB – stagiunea 2014 / 2015. Mai multe detalii

august 31st, 2014

Programul intregii stagiuni AICI.

Opera si dezmat @Infinitea. Iar am primit ceva

august 26th, 2014

A History of Opera, the Last 400 Years (Carolyn Abbate, Roger Parker)

“Napoleon is dead; but a new conqueror has shown himself to the world: and from Moscow to Naples, from London to Vienna, from Paris to Calcutta, his name is constantly on every tongue.” Stendhal despre Rossini.

A trecut ceva timp de la ziua mea, inclusiv mai multe vizite la Ceainaria Infinitea, si eu tot primesc cadouri operatice: aceasta carte este mult mai mult decat o istorie a operei, e o calatorie palpitanta, genul de tom pe care nu-l mai lasi din mana.

Asa cum fac de fiecare data cand primesc o carte, o deschid la nimereala: s-a intamplat sa fie inceputul capitolului despre Rossini care incepe cu aceste cuvinte scrise de Stendhal (care il idolatriza), cu exagerarile de exprimare de rigoare :-) .

M-am documentat mai in profunzime, Stendhal a scris o carte despre Rossini si, din fericire, am gasit-o integral pe net, si in franceza si in engleza.

Hai ca v-am dat de lucru. Eu o sa-mi mai pun intalniri  la ceainarie, poate mai primesc ceva.

PS; chestiile colorate & indefinite de pe langa carte au fost, cu cateva minute mai devreme ,cheese cake & carrot cake. Bune!

Vazute, Auzite. Traite! O pereche de cercei face furori in lumea operei :-)))

august 25th, 2014

Povestea cerceilor din Vama Veche care au fost admirati de Joyce di Donato e pe pagina mea de Facebook. Daca n-ati citit-o deja. Sau ce intamplare frumoasa mi-a incheiat aseara saptamana.

MaMeMiMoMu: sau cum putem (si noi) sa invatam a canta

august 24th, 2014

Imi place sa cant. Macar de-as fi avut si voce. Ani de zile am mers la job (pe jos) pe un bulevard in care traficul era infernal, zgomotul asemenea. Cu castile in urechi, cantam si eu cu voce tare. Cu incredere ca nu ma auzea nimeni. Intr-o zi vad un prieten iesit pe jumatate din masina incercand sa-mi atraga atentia. “Ce simpatica esti, canti?”. Cant, cant… :-)

Mai apoi aflu de la un prieten al meu (tenor) ca oricine poate sa cante, daca e perseverent. Nu la Staatsoper, evident, dar un cantecel la el in sufragerie dupa multa truda… I-auzi. Am luat “Singing for Dummies” dintr-o librarie in UK. V-aduceti aminte.

Deci, carte am. Vointa, am. Simtul ridicolului as putea sa-l las acasa. Trebuie un profesor.

Ma plimbam ieri pe strazi laturalnice ca sa admir case vechi si-am dat nas in nas cu o poarta colorata, am intrat si-am pus ochii pe foia de anunturi. Zice asa: Lectie de canto, luni. Hopa.

II zice Alandala Cafe acestui loc inedit, cu o gradina imbietoare. Merg sa intreb. Da, se tin lectii de canto, tehnica de respiratie si vocalize in fiecare luni cu Alexandra Andreea Fratu. De la 19:30, cu programare prealabila si respect pentru punctualitate. Tine cam doua ore, despre taxa trebuie sa intrebati, inteleg ca e un pret rezonabil.

Deci, carte am. Vointa, am. Simtul ridicolului as putea sa-l las acasa. Trebuie un profesor. Evrika!

Cafeneaua Alandala.

Grupul Atelierului de Canto.

Curiozitatile operaticilor. Mda, oameni suntem si noi :-)

august 22nd, 2014

Aterizez pe Google.com si fac niste cautari, aleatoriu: staruri de opera. Google ofera sugestii de cautare bazate pe un algoritm care se uita la ce cautari s-au tot facut legate de numele respective. La asta cu “shirtless” ma asteptam, la Schrott. Inteleg.

Da uite ca…mai sunt si alte curiozitati :-)

Micul meu experiment detaliat pe Facebook.

Un Barbier clujean in vizita de lucru la Sibiu

august 21st, 2014

Ca s-o spun p’a dreapta, eu mi-am cam facut special drum prin Piata Mare, la o ora care am banuit eu ca e exact cea in care se va face o ultima repetitie inainte de Barbierul celor de la Cluj. N-am vazut prea multe repetitii la viata mea, nu m-am inghesuit nici cand aveam ocazia pentru ca imi place sa ma intalnesc direct cu produsul finit.

M-am felicitat pentru initiativa. Mai intai ca m-au incantat vocile din start (chiar si asa, in regim de repetitie): de abia asteptam sa ma intorc seara sa-i aud. A doua ca m-a uns pe suflet (sincer) coeziunea lor de grup foarte bine inchegat. Cat de mult conteaza in economia unui spectacol. Si apoi bucuria cu care cantau: am si acum in minte imaginea Iuliei Merca (Rosina) in jeansi & t-shirt, cu un rucsac in spate, repetand si fiind cu totul acolo, ca intr-un regim de spectacol. Asta-i spiritul Barbierului. Probabil ca glumele si sotiile pe care le fac sunt maniera lor de a se relaxa, ca intre oameni care canta de atata timp impreuna – m-am gandit eu.  Aici n-am inselat: in spectacol, cateva ore mai tarziu, au fost mult mai spumosi, amuzanti si tind sa cred ca au si improvizat cand au avut ocazia, probabil ca sunt obisnuiti sa faca asta.

Nu mai stiu de cand n-am mai vazut un Rossini la care sa ma distrez asa de tare. Pe vremuri eram mai snoaba si ma deranja cand publicul radea si-mi rapea mie placerea de a auzi fiecare nota in parte dintr-o partitura pe care o iubesc. Pana cand am stat de vorba cu un tenor rossinian care a cuantificat succesul unui Barbier in care cantase inclusiv dupa valul de rasete care au umplut sala. Avea dreptate. De-atunci m-am mai relaxat si eu. Daca e de ras, radem :-) .

Daca ma urmariti de ceva vreme, intuiti probabil ca in Barbier sunt in primul rand cu ochii pe Almaviva, al carui rol imi place cel mai tare. Figaro sa ma ierte, are oricum o cohorta de admiratori. Ca orice fan de Rossini  in general si iubitor de Almaviva in special, m-am setat, in timp, pe un tipar vocal, pe un anume timbru, pe o anume stilistica de interpretare. Aici ar trebui sa trec direct la subiect: interpretarea lui Tony Bardon in Almaviva mi-a facut mare placere, ce voce frumoasa are, ce maniera eleganta, cu adevarat rossiniana in interpretare. Mi-a p-l-a-c-u-t. Punct.

Sa ma dau un pas inapoi acum si sa va ofer o privire de ansamblu, a mea, desigur: “Barbierul”  si-a luat un start excelent si a ramas intens, antrenant pana la ultima nota. Artistii au fost in priza tot timpul si maximum generosi cu publicul oferind un spectacol atat de viu si bun muzical. Mici probleme cu microfoanele pe alocuri dar vocile si le-au adaptat destul de bine, avand in vedere ca erau microfonati si probabil ca nu canta asa prea des, au fost si cateva probleme de aliniere in ansambluri. Orchestra condusa de Victor Dumanescu a fost si ea buna, cu unele note discordante si decalaje pe alocuri.

Nu stiu daca e doar impresia mea, dar am avut sentimentul ca se canta altfel, fara sa pot defini clar: un alt stil de interpretare, o alta dinamica, dar practicata de toata distributia, la unison. Daca ma gandesc bine, cred ca e vorba despre un tip de renditie in care se pune accent foarte mare pe frazare, pe emisia foarte clara a sunetului si a cuvintelor, pe punctarea, tot foarte clara, a nuantelor. As fi inteles toate cuvintele chiar si daca n-as fi stiut libretul dinainte. Bine ca m-am decis sa va povestesc. Altfel nu ma dumiream nici pana acum ce-i cu acest “altfel”. Si-mi mai bateam capul ceva vreme :-) .

Vocile au fost toate frumoase, sonore si in forma: Geani Brad (Figaro), Cristian Hodrea (Don Bartolo) Petru Burcă (Don Basilio),
Liza Kadelnik (Berta) si tanarul
  Bogdan Nistor (Fiorello) cu un timbru special.

Daca n-am fi fost martori la spectacolul unei echipe atat de omogene si inchegate as fi spus ca a fost seara Iuliei Merca (Rosina): fermecatoare si volubila in personaj, m-a impresionat prin siguranta de sine, spendidul stil rossinian si lejeritatea cu care face coloratura. Am preferat intotdeauna o mezzosoprana in acest rol desi am suspinat adesea dupa agilitatea sopranelor: Iulia le are pe amandoua! E mult timp de cand n-am mai ascultat asa o Rosina! Si-mi pare rau ca e asa departe Clujul, as fi vrut s-o mai vad si in alte spectacole. Poate ii vine cuiva ideea (inspirata, va asigur) s-o invite pe Iulia Merca la Bucuresti.  BRAVA.

Ar mai fi multe de spus si despre ineditul acestui spectacol la care am primit ca introducere, inainte de fiecare act, o mica descriere a ceea ce urmeaza sa vedem, facuta cu umor si costum de scena de Marius Vlad Budoiu, directorul operei. O idee buna pentru cei din Piata care nu mai vazusera opera. La fel si traducerea in limba romana pe un display electronic, o treaba bine gandita de organizatori (Elite Art Club Unesco).

Am mai apreciat la acest spectacol si un simt al umorului foarte bine dozat, care a uzat inteligent de comicul de situatie si de limbaj fara sa cada in caricatural. S-au mai dat replici in limba romana, exact atunci cand te asteptai mai putin (“ati incurcat-o”, Figaro la sosirea Forzei), s-a improvizat cu efect comic in dialoguri (Bartolo face o remarca la silueta lui Figaro, acesta ii raspunde: “sarmalele, signore!”).

Cum m-am lungit, macar concluzia am s-o fac scurta: nu m-am mai simtit atat de bine la un spectacol de foarte mult timp.

Bravi, cujenilor!

Daca v-a placut, Like & Share :-)

Avem un blog. Cum procedam?

august 4th, 2014

DACA NU GASITI NIMIC AICI, AZI, VENITI PE FACEBOOK.

E sigur ceva, in fiecare zi :-)Pagina mea este publica. O puteti citi chiar daca nu aveti cont pe Facebook.

Hai!

Cristina Antoaneta Pasaroiu. O voce!

iulie 21st, 2014

Splendida Cristina Antoaneta Pasaroiu m-a “obligat” azi noapte sa ma culc mai tarziu decat programasem. Si uite, ma tine si acum din loc, si am ceva treaba 

Nu ma pot dezlipi de casti si de sectiunea audio a galeriei. “Poveri fiori” mi-a pus lacrimi in ochi. Asa voce nu se naste in fiecare zi!

Cristina va canta Violetta Valery la Timisoara in octombrie. Pe voi va invit sa va faceti timp si sa vizitati sectiunile audio si video de pe website-ul ei oficial. Ei ii transmit ca m-a emotionat profund si ca-i doresc o cariera pe masura vocii.

Cristina Antoaneta Pasaroiu Official Website

Cristina Antoaneta Pasaroiu Facebook

“Pearl Fishers” la ENO. Da, pe englezeste!

iulie 16th, 2014

N-avem niciun dubiu ca prietenei mele Daniela o sa-i placa la ENO. Acum putem inchide cercul in grupul meu. Am trecut toti pe la ENO. Mai devreme sau mai tarziu, e un must in Londra :-)

Multumesc pentru relatarea despre spectacolul “The Pearl Fishers”.

Imi doream demult sa vad un spectacol la English National Opera, dar nu am reusit in niciuna din calatoriile de pana acum la Londra. Nu numai pentru a urmari o opera in limba engleza, dar si pentru a vedea frumoasa cladire ce gazduieste ENO. Iata-ma, deci, in superbul Coliseum in St. Martin’s Lane, la matineu, undeva intre “Manon Lescaut” si “Maria Stuarda” de la ROH, pentru a vedea “The Pearl Fishers”/”Les Pecheurs de Perles”.

A fost un spectacol frumos, o montare clasica (Penny Woolcock), fara surprize, dar cu un inceput spectaculos: intreaga scena reprezinta strafundul marii, iar spectacolul incepe in acordurile frumoase ale muzicii lui Bizet cu pescuitorii care vin de sus indreptandu-se catre fundul marii si se intorc apoi la mal, pentru ca mai tarziu in spectacol scena sa fie reluata din alta perspectiva: pescuitorii sar din barca si se scufunda in apa care se afla sub scena.

John Tessier in rolul lui Nadir a fost o surpriza foarte placuta pentru mine. Are o voce calda, un timbru placut, legato frumos si acute clare. Daca as fi putut, l-as fi luat cu mine sa cante in “Maria Stuarda” in seara aceea, asa mult mi-a placut J Aria (“Je crois entendre encore”) a fost interpretata cu emotie, iar duetul cu Sophie Bevan (“Ton coeur n’a pas compris le mien”) a fost romantic si sensibil. Desi baritonul (George von Bergen)nu mi-a placut in mod special, duetul cu John Tessier (“Au fond du temple saint”) a fost foarte reusit. Orchestra dirijata de Jean-Luc Tingaud si corul au sunat bine si au fost bine puse in valoare de acustica excelenta a salii.

Eram curioasa cum va suna opera in engleza, iar traducerea libretului mi s-a parut inspirata si fluida. La urma urmelor, cand am ascultat la ONB “Barbierul din Sevilla” cu Nicolae Herlea in limba romana nu a fost cam acelasi lucru? E drept ca m-am pregatit din timp ascultand un cd cu duete din Puccini, Gounod, Verdi interpretate de Joan Hammond si Charles Craig in engleza.

In pauza am aflat ca vecina mea tocmai fusese intr-o calatorie prin Romania si ca multi englezi prefera sa mearga la ENO pentru ca pretul biletelor este mult mai accesibil decat la ROH. Si eu voi reveni sigur. Si nu doar pentru pretul biletelor.

Dolce far niente…

iulie 15th, 2014

Dolce far niente cu Dolora Zajick, ieri la Ceainaria Infinitea. Ceai, cafea si-un fursec cu un prieten caruia i-am spus, la un moment dat, sa-mi aduca si mie o revista din Spania. Un Vogue, ceva. El ce face? Imi aduce ultimul numar din “Scherzo”.

Am pus niste poze pe Facebook. Ca sa vedeti cat de frumos e acolo. Recomand!

Duios Maria Stuarda trecea

iulie 14th, 2014

Foto@Irina Stanescu PHOTOGRAPHY

Draga mea prietena,

Ma intrebi cum mi s-a parut “Maria Stuarda” la ROH. Imi pare asa de rau ca…nu mi-a placut. Stii ca am vorbit noi la cafea, cateva zile inainte, mi-ai spus sa nu fac comparatii, chiar daca sunt tentata. Pentru ca e opera mea preferata si o stiu asa de bine. Pentru ca m-am “antrenat” ani de zile cu Sills/ Farrel (considerata de multi cea mai buna varianta). Pentru ca am vazut-o recent pe Devia in rol. Pentru ca prefer o soprana pentru Stuarda.

Am incercat sa te ascult. Mi-am ocupat locul din Stalls Circle (din nou langa scena) cu inima deschisa si o emotie asa frumoasa.

Ce norocoasa sunt, ma gandeam, de doua ori “Maria Stuarda” in juma’ de an. Cu multa curiozitate, am constatat cu totii ca ROH n-a dat publicitatii prea multe detalii/foto legate de acesta productie…

Incepe seara, cam anemica uvertura dar trec cu vederea. Abia astept ariile, bucatiile mele preferate. Set designul de deschidere e cartoonish, cu Elisabetta cantand la un pupitru si o imagine imensa cu Palatul Parlamentului in spate. E singura care poarta costum de epoca in acest tablou. Restul, mai in contemporaneitate, principalii masculini in costum de haine. Ma rog.

Carmen Giannattasio lanseaza “Ah! quando all’ara sorgemi…” in acest punct al operei incep sa jubilez si ma astept s-o tin tot intr-o sarbatoare pana la final. Ti-ai gasit! N-am ce sa-i reprosez pe moment dar, pur si simplu, nu ajunge la mine. Stilistic e foarte bine, se vede clar ca are experienta, doar a lucrat la atatea discuri OperaRara cu David Parry. Care a spus despre ea ca are “inteligenta dramatica”. Are. O coloratura buna, dar mai degraba analitica, calculata decat fluida. Joaca excelent. Mi se pare ca are norocul ca personajul ei sa fie construit intr-o maniera mai…sofisticata. Daca ma gandesc la celelalte. Domneste, comanda, dispretuieste cu clasa, de sus. Fara gesturi largi, dramatice.

Cand eram pregatita sa pun lipsa mea de entuziasm pe faptul ca e premiera si lucrurile se urnesc mai greu, am primit lovitura de gratie. Exagerez cu exprimarea, dar vreau sa te fac sa intelegi cat de tare m-am si – intristat – si – enervat cand mi-a fost clar ca ritmul lent (da’ lent!!!) impus de dirijor imi va distruge seara. In fosa inmormantare, pe scena duete, rivalitati, marea confruntare! M-am revoltat la pauza, la traditionala noastra intalnire de “la pian”, noroc ca au mai fost si alti belcantisti deranjati de tempourile lui Bertrand de Billy. Ca sa nu cred ca exagerez eu si le caut nod in papura.

E greu de spus daca vocalii ar fi avut alt impact asupra mea daca orchestra ar fi dat alt ritm serii…

Erau atata retinere si politete pe scena, nu stiu daca asta au cerut regizorii, totusi e atat de intensa aceasta muzica.

Am facut un efort sa ma conectez cu scena. Scena n-a ajuns la mine…Matthew Rose (Talbot) si Jeremy Carpenter (Cecil) sunt voci foarte frumoase si sonore dar nu neaparat “rulate” in belcanto.

Nu stiu daca ti-am spus vreodata, Leicester e partitura mea favorita in aceasta opera. Inca de la primele acorduri fac, fara sa vreau, o asociere a vocii lui Ismael Jordi cu cea a lui Florez. Timbru, atac acute. A cantat bine, arata bine (regia il expune fara camasa, toate doamnele au suspinat…). Cam lipsit de naturalete si firesc, daca ma intrebi pe mine.

Am si un mare regret in ceea ce-l priveste, nu din vina lui, desigur. Am fost atat de enervata de ritmul lui Bertrand de Billy incat nu m-am putut concentra ca lumea la spectacol. Ajunsa acasa, mi-am dat seama ca nu-mi aduc aminte daca a cantat “Ah! rimiro il bel sembiante.” (s-a folosit o noua editie critica). Iti dai seama, eu care stiu opera asta aproape pe de rost, sa am asa o dilema! Un blackout! Sa ma ajute cineva. E partea mea preferata din toata opera :-( .

Trebuie sa recunosc ca in partea a doua lucrurile au luat avant si frustrarea mea a scazut considerabil. Nu e mai nimic special de vazut, totul se petrece intr-o inchisoare de maxima securitate, unde e zavorata biata Maria S. Nu pot sa nu ma gandesc: vocalii sunt expusi ca intr-un recital cu pian. Nu au elemente ajutatoare. O mica exagerare, de dragul metaforei, desigur…

Ca tot suntem aici, iti spun sincer ca dupa imaginea lipsita de orice sens si expresivitate de la inceput, nu ma asteptam la mare lucru. Singurul merit alt acestei productii este ca a produs cateva imagini intense, la poli opusi de sensibilitate. Ambele la final. In timp ce Maria S. isi canta ultimele minute, scoate mana pe fereastra camerei de executie si se conecteaza, intr-un lant uman cu cei de afara (membrii corului). Cea de-a doua, este insasi solutia aleasa pentru executie: o camera cu peretii acoperiti de faianta alba, exact ca cele in care sunt executati prizonierii condamnati la moarte. Acesta imagine m-a oripilat, probabil ca asta a fost scopul. Sa produca reactii viscerale. M-am gandit instant la serialul “OZ, inchisoarea federala”. Oribil.

Stiu ca si tu preferi o soprana pentru rolul Maria Stuarda. Chiar si asa, cred ca era previzibil ca Joyce di Donato sa fie senzatia serii. S-a umplut sala de urale la final. E o artista splendida si nu i-as pune prestatia sub lupa. Cred ca intr-o combinatie rezultata din viziunea regizorala si registrele vocii ei, Maria ei este de o profunda umanitate si sensibilitate. Cu mici “izbucniri” dramatice in confruntare. Dar serafica la final. Nu se zguduie sala la interpretarea ei. Dar sala empatizeaza si plange.

Odata intrata pe scena, Joyce di Donato este locomotiva spectacolului. A oricarui spectacol.

Dar ader la o remarca pe care o prietena a facut-o, in febra discutiilor de dupa: Joyce di Donato tinde sa o aduca pe scena pe …Joyce di Donato, in majoritatea rolurilor. E aproape aceeasi mereu. Am simtit si eu asta, cu Bartoli. S-ar putea ca prietena mea sa aiba dreptate.

Stii ca nici tie n-am reusit sa-ti explic exact ce am de reprosat acestui spectacol, de ce nu m-a miscat. In afara de deciziile dirijorului, acolo m-am lamurit. La o saptamana dupa, alte (multe) ore de ascultat si reascultat cu cine imi place mie mai tare, mi-am dat seama ca vocilor le-a lipsit somptuozitatea (mai ales in cazul Elisabettei), puterea de seductie, recognoscibilitatetea timbrului si capacitatea de invaluire.

Este o perceptie eminamente subiectiva, dar eu cred ca acest spectacol s-a desfasurat ermetic, pe scena. Ca incercarea vocilor de a trece bariera catre public (catre mine, ca de mine e vorba aici) are nevoie de mai mult exercitiu. Si nu la volum ma refer, intelegi? Partea buna e ca daca s-ar fi facut un disc, ar fi iesit un disc grozav.

Si, din fericire pentru noi, vom (doar) asculta “Maria Stuarda” in direct de la ROH, pe BBC Radio 3 diseara.

Eu nu stiu daca am s-o fac, dar as vrea ca tu sa-ti faci timp. Sa-mi spui ce crezi.

De altfel, as vrea ca toti cei care citesc, sa asculte si sa-si impartaseasca opiniile. Sunt curioasa.

Pana data viitoare,

OperaOnline

Recomandarile mele pentru weekend

iulie 12th, 2014

Mai bine mai tarziu, decat…mai devreme :-) (din nemuritorul Gambeta, parca)

Daca ati mai aflat si de altele, nu le tineti doar pentru voi :-)

Weekend frumos, operatici!

“Manon Lescaut” la Londra cu Kaufmann & Co

iulie 10th, 2014

Foto@ROH Facebook

Va va veni greu sa credeti, dar am produs deja 2 texte pe tema calatoriei mele operatice la Londra. Ambele kilometrice. Noroc ca mi-a venit mintea la cap, am dat delete si am luat-o de la zero. Strict la obiect, traim in epoca vitezei. Mai ales pe Internet. Sa vedem daca pot :-) .

Uite cum sta treaba: cu luni bune inainte m-am batut cu juma’ de planeta pentru cele doua very hot tickets ale sezonului la ROH: “Manon Lescaut” si “Maria Stuarda”. Odata entuziasmul trecut, o alta “Maria Stuarda” vazuta intre timp in Italia cu Devia & Ganassi intr-o forma de zile mari si un moment de sinceritate, eu cu mine, din care a rezultat ca nu ma omor dupa Puccini…am inceput sa am dubii. Chiar vreau sa merg?

Cu vreo saptamana inainte, am vazut pozele de la repetitiile cu “Manon Lescaut”. Kaufmann & Opolais in haine de strada, inlantuiti si deznadajduiti, aratau superb in suferinta lor…asta o sa fie un adevarat “blockbuster” operatic. Ia sa ma duc eu pana acolo, zic. Mi-am luat pana si o rochie noua. Am fost si la transmisia HD de la Baneasa. Si uite asa am plecat la Londra.

Evident ca m-am foit pe scaun in prima parte, nici proximitatea scenei nu m-a inspirat prea tare, desi Kaufmann era la cativa metri! Il asteptatm cu “Donna non vidi….”, la transmisie mi s-a parut un pic lipsit de expresivitate. A fost altceva, dar parca tot mi-a lipsit stralucirea dintr-o voce mai…italiana.

Pana sa se incinga atmosfera, doar stiti ca Puccini o ia usor, am privit si savurat spectacolul lui Pappano dirijand cu pasiune, elan fizic si auditiv. N-ar fi prima data cand stau pe linie cu el si-mi fura atentia in detrimentul a ceea ce se intampla pe scena, dar de data asta era realmente arestat de frumusetea muzicii. Putin cam tare, in unele momente, vag l-am auzit, de unde stateam eu, pe Kaufmann strigand deznadajduit “Manonnnnn!”.

Long story short, Kaufmann este un artist total, nu gasesc pe nimeni azi sa aiba, pe langa vocea exceptionala, acest simt dramatic care te face sa-l “crezi” si sa-l urmaresti cu sufletul la gura. Un simt dramatic care e de dorit dar si greu de “suportat”, din cauza intensitatii. Vezi, prin cate trecem si noi, spectatorii :-) .

Poate din cauza unei potriviri mai mici sau mai mari cu amprenta vocala a rolului, ma simt vaduvita de acea stralucire a vocii pe care o stiu din toate celelalte dati in care l-am vazut. Live. Asa ca n-am plecat acasa decat incantata. Nu cucerita iremediabil…

Opolais mi-a placut aproape fara rezerve, mai ales pentru timbrul ei, pentru totala intelegere a rolului si pentru jocul actoricesc desavarsit demn de o seara la teatru. (dar opera este si teatru, nu?).

Raman si in cazul ei cu o dorinta neimplinita: as fi vrut ca vocea sa aiba o anvergura dramatica mai mare, macar pentru efectul pe care il asteptam in “Sola, perduta…”. Ce sa-i faci, suntem atasati de asteptarile si pattern-urile pe care ni le-am construit in timp. Important e sa nu devenim scavii lor. Eu una nu cred ca sunt in pericol. Desi gandindu-ma la starea in care am plecat de la “Maria Stuarda”…dar asta in episodul viitor :-) .

Marele castig al spectacolului, cel putin pentru mine, este acest nou cuplu de artisti care concentreaza fericit toate asteptarile & fanteziile (well…) noastre operatice: sunt frumosi, au voci splendide si o chimie indiscutabila. Si cred ca nu s-a mai intamplat asta de ceva vreme pe scenele lumii. As baga mana in foc ca executivii teatrelor vor face tot posibilul sa-i mai puna impreuna.

Desigur, Christopher Maltman a fost perfect in Lescaut. Din toate punctele de vedere. Dar eu eram indragostita de vocea lui de multi ani. Cu gandul la el am plecat din teatru J.

Despre productie banuiesc ca ati tot citit prin recenzii. Nu m-a deranjat deloc, dimpotriva. Mai ales finalul, cu soseaua prabusita a avut un impact vizual de pastrat in memorie, mult timp de acum inainte. Daca e ceva ce as reprosa regizorului, ar fi lipsa de consideratie fata de spectatorii din unele zone ale teatrului (destul de multe) care nu au putut avea acces vizual la ce se intampla pe scena, uneori mai putin de 50%. Ceea ce este frustrant. Mai ales la final, multi pur si simplu nu au vazut. Ce pacat!

Cat despre transmisia HD, m-a uimit peste masura sa observ ca parti importante din scenografie nu au incaput in cadru. Si la capitolul sunet mai au de invatat de la MET. De data asta, pot spune cu mana pe inima ca experienta live a fost destul de diferita de ce am vazut la cinema.

Uite ca tot kilometric e si textul asta. M-am ambalat, ce sa-i faci :-)

Intotdeauna cu maximum de sinceritate, a voastra,

OperaOnline

PS: mai rezistati si la o poveste despre “Maria Stuarda”?

Eclectic la 1945…

iulie 4th, 2014

BUCURESTI, 24 ianuarie 1945

“Dl. P. Stefanescu Goanga a cantat la Dalles, zilele trecute. Publicitatea in jurul acestui concert a fost mica, totusi sala a aparut si mai mica pentru multimea celor veniti sa-l asculte . Dl. Bebe Goanga este astazi, incontestabil, cel mai stralucit reprezentant al cantecului de la noi.

….

Programul infatisat, a avut un caracter foarte compozit: muzica engleza medievala, rusa, franceza si chiar song-uri moderne americane.

…..

Nu stim din ce antologii prafuite a putut Dl. Goanga scoate acele savuroase Old English Songs; le-a cantat nu numai in limba engleza, dar le-a pastrat si o nestirbita aroma arhaica…

Deosebit de impresionant a fost cantecul palestinian de leagan a lui Shula Doniach – melopee orientala de covarsitoare tristete…cu exceptia bucatii Les lilas de Rachmaninov atat Trepak de Mussorgsky, Stepa de Ertchaniow cat si aria din Printul Igor de Borodin au fost cantate – surpriza – in limba rusa…

Trebuie totusi sa recunoastem ca dictiunea franceza, ii “vine” mult mai bine eminentului cantaret, desi am apreciat cum trebuie efortul de a-si apropia textele englez si rus, in original. Liberat de acesta grije, Dl. P. Stefanescu-Goanga a avut prilejul ca in partea a doua a programului sa-si dezvaluie plenitudinea mijloacelor sale vocale, in bucati de Franck, Duparc si cu osebire in Vision fugitive din Herodide de Massenet.

Programul a fost incheiat cu o serie de spirituals songs, cantece religioase negro-americane. Am pretuit supletea cu care artistul reusea sa-si modeleze vocea, in special in pasagiile lente, pana la evocarea dulcegelor sonoritati de saxofon. Ovationat de ascultatori, dl. Bebe Goanga a bisat multe din piesele programului, oferind in supliment delicatul Paysage de Reynaldo Hahn…”

(Jean-Victor Pandelescu, “Insemnarile unui critic muzical”. Editura Muzicala, 1982).

Recomandarile mele pentru weekend

iunie 28th, 2014

Anthony Quinn, captura din filmul “Stradivari”

Realmente de toate. Cred ca pentru toata saptamana, de fapt :-)

FILM: Anthony Quinn il intruchipeaza pe Antonio Stradivari intr-o miniserie produsa in 1988. Alocati timp, e in doua parti. Partea 1. Partea 2.

OPERA LIVE STREAMING: “Guillaume Tell”(Rossini), in direct de la Munchen (Bayerische Staatsoper), sambata seara. Distributia e  fantastica. Pe Volle si Hymel i-am vazut anul trecut la Londra in “Les Vespres…”. Excelenti amandoi.

TEODOR ILINCAI & EMA PASCU in concert cu Filarmonica George Enescu la Bucharest Music Film Festival, sambata la 19:30.

LECTURA USOARA OPERATICA: daca n-ati aflat inca, exista un blog fashion – operatic, extrem de bine documentat. La o “rasfoire” mai atenta am inteles ca Olga Peretyatko si Carmen Giannattasio sunt fashionistele lumii operei…

CAFEA, CEAI? Daca va invartiti prin oras, cu scop operatic sau nu, treceti pe la “Camera din Fata”, unul dintre locurile mele preferate. Sunteti in drum spre concertul din are liber? Au si cafea  ”to go”. E culmea chic-ului sa va faceti aparitia in Piata George Enescu cu o cafea de la “Camera din Fata”. Eu asa am de gand sa fac, in ciuda mirosului de gratar care “asezoneaza” atmosfera :-)

Bye  bye now.

Diseara o ascultam pe MARIELLA DEVIA, live streaming de la Genova

iunie 27th, 2014

Acest concert care poate fi urmarit live pe Interent este o ocazie rara pe care nu trebuie s-o ratati! Toate detaliile aici.

Oare ce ar fi spus Puccini?

iunie 23rd, 2014

Daca am avea ocazia, brusc, sa vedem pe scena la nivelul de detaliu oferit in transmisiile HD, probabil ca am fi revoltati daca “Tosca” n-ar avea pana si unghiile facute cu rosu. Pentru ca asa ar merge cel mai bine cu rochia rosie, stil empire: adica de ce si-ar permite cineva sa ne scoata din zona noastra de confort?

Dupa ce am vazut repetitia generala cu public la “Tosca”, spectacol prezentat de ONB, aaaa, stop…vreau sa fac o paranteza!

[a venit foarte multa lume la generala desi nu s-a anuntat oficial prin mijloacele de comunicare ale teatrului. Pe principiul stiu pe cineva – care stie pe cineva – care stie pe cineva. C-asa e in teatru! La noi.]

Cum ziceam: am venit acasa cu multe impresii, idei si nedumeriri, drept pentru care am terorizat, via telefon, mai multe persoane din mon entourge, ca sa-mi expun opiniile. Am rezistat stoic in fata tuturor celor care erau atacati, enervati, oripilati. Nu gasesc oportun sa ma exprim public dupa o generala: nu toata lumea se pune 100% in mood-ul de spectacol, nu toata lumea canta 100% “pe voce” etc. Deci, nu-i relevant.

Am revenit, desigur, la spectacol. Cu bilet platit & all. Am plecat cu fix aceleasi impresii de la generala.

Aceasta productie (imprumutata) este cenusie. Este urata. Nu ma luati cu estetica uratului. Desfasurarea ei la nivel de set design si miscare scenica mi se pare lipsita de creativitate. Dar nu ma socheaza si nici nu ma supara. Ma lasa fara reactie. Am vazut si altele. Mai cenusii. Aceasta nu are nici macar “meritul” sa ma fi socat.

Dar, dincolo de toate acestea, ideea regizorului mi s-a parut interesanta: de-constructia unei scheme comune in plotul de opera (mai ales cea italiana, aici verismo): dragostea, iertarea, lupta pentru idealuri sunt sublimate, puternice, redate in cheie dramatica, aproape paroxistica. Nu si in aceasta productie: Tosca e o femeie calculata care il omoara pe Scarpia cu sange rece. Cavaradossi o ia razna – cand aude numele lui Scarpia, la final, isi pune un scaun in cap. Traumatizat de relele tratamente si de desfasurarea lucrurilor in general, ne da peste cap toate socotelile cu care am venit de acasa. E slab. A fost doborat psihic. Ca sa vezi, ce surpriza.

Mai simplu spus, e ca-n viata domnule! Prozaic, de cele mai multe ori, reactionam de o maniera care nu e neaparat exacerbata, tumultoasa, definitiva, romantica, inaltatoare (fie la mai bune, fie la mai rele…).

Exista un contra argument care, admit, sta in picioare: muzica este in anumite momente de un dramatism care nu-si gaseste corespondent in ce se intampla pe scena. De exemplu, parca e prea multa retinere in interactiunea dintre Tosca si Scarpia. Muzica cerea mai mult, mult mai mult…

Regizorul nu a facut aceasta productie pentru Bucuresti dar cred ca ar fi fost interesant pentru el sa observe reactia publicului bucurestean si sa ia la cunostinta motivele nemultumirilor.

Si eu am avut cateva of-uri. Pe multi i-a infuriat decizia de a elimina momentul in care Tosca pune lumanari la capul lui Scarpia dupa ce l-a ucis. “E scris in partitura de Puccini insusi”. Aici mi se pare mie ca vine intrebarea cea mai importanta: oare ce ar fi spus Puccini despre calitatea vocala a acestui spectacol? Despre maniera in care dirijoarea a ignorat total faptul ca pe scena sunt niste artisti care canta (si ei!), care trebuie sa “patrunda” in sala :-( .

Nu mi-am propus sa dezvolt prea mult pe tema asta, stiu ce am auzit. Si ce n-am auzit. Volumul asurzitor impus de dirijoare a anulat, cel putin pentru mine, performanta foarte buna a orchestrei. Pentru ca a sunat frumos. A sunat a ceea ce stim noi ca e Puccini.  Dar ce pacat ca a “urlat” din toti rarunchii si a obligat vocalii sa faca eforturi ca sa razbata. De multe ori i-a acoperit total. Am o mare nedumerire aici: de ce??

Iano Tamar mi se pare categoric o voce de Tosca. Mi-a placut “Vissi d’Arte”, mai ales partea de final. In rest,  nu m-am impacat prea bine cu bruschetea cu care ataca anumite pasaje, abrazivitatea. Vroiam ceva mai multa sensibilitate, dulceata, indragostire. Catifea.

Cat despre tenor (Lorenzo Decaro), l-am compatimit, pur si simplu. Dificultatile cu care s-a confruntat, la care se adauga constructia personajului lui, m-au “inmuiat”, pur si simplu. Saracu’ , mi-am zis. O voce tipic italiana, in culori teribil de frumoase, dar pentru alte roluri, ori…alt timp de muzica. Cum sa simti altfel cand il vezi chinuindu-se in timp ce striga “Vittoria”, prelungind dureros, pentru efect probabil, un vibrato deranjant. Cred ca figura lui de om de treaba si situatia in care l-a pus regia, m-au facut sa uit ca am dat bani pe bilet ca sa fiu acolo. Ca eram la un spectacol cu invitati internationali. Vai mie.

Nu mai dezvolt pe tema asta. Dar tin neaparat sa spun ca singura voce care mi-a facut cu adevarat placere a fost cea a lui Marius Bolos in Angelotti. A sunat foarte, foarte bine.

Ce este cert, acest spectacol n-a lasat pe nimeni indiferent. Din varii motive. Zile bune dupa, a fost subiectul principal de discutie, pe unde umblam. Ce m-a contrariat si m-a amuzat, in acelasi timp, a fost reactia dura, categorica si intransigenta a celor ofensati dupa ce…vazusera fotografiile. Sigur, erau bine informati, aveau si puncte de vedere pertinente. Dar cum sa te ambalezi atat de tare, sa dai verdicte pentru ca ai vazut poze? Pentru ca ti-au povestit tie prietenii? Cum sa nu lasi tonul mai moale si o oarecare umbra de indoiala tocmai pentru ca stii ca experienta spectacolului live nu poate fi inlocuita de…nimic?

Nu mi-a placut acest spectacol din mult mai multe motive decat am listat aici. Dar nu pot nici sa inteleg de ce nu avem ceva mai multa deschidere. De ce nu acceptam ca spectactacolul de opera evolueaza. Ca si noi, spectatorii, trebuie sa ne asumam riscuri si sa lasam prejudecatile acasa. Cine stie, unele idei ale acestor regizori care conduc acum lumea teatrului de opera, s-ar putea sa ne placa. Sau nu. Nu ne obliga nimeni la nimic.

Cred cu tarie ca daca in aceasta productie de “Tosca” s-ar fi cantat stralucit, putin ne-ar fi pasat de schele, de saracia camerei lui Scarpia si de sangele rece al protagonistei. Am fi plecat acasa fericiti. Si-am fi uitat de schele a doua zi.

Daca vreti o parere de spectator.

OperaOnline.ro e si pe Facebook.

Maestro & Maestro

iunie 22nd, 2014

Aseara la Bucharest Music Film Festival, Razvan Stoica, Tiberiu Soare si Orchestra Nationala Radio. Toate pozele pe pagina mea de Facebook. Enjoy!

Ce seara frumoasa :-)

Recomandarile mele pentru weekend

iunie 21st, 2014

Pentru interior & exterior, vorba reclamei

  • La o ora cand va vine voua cel mai bine, un film despre Vivaldi :-) (sus)
  • In caz ca vreti sa aveti linie directa cu …Viorica Cortez, adunati-va in fata computerului la 19:30 pe www.operaiasi.ro. Exact atunci se intampla lansarea cartii “Cortez” de Marius Constantinescu. In prezenta doamnei Cortez. Duminica, 22 iunie.
  • Trecem in aer liber, puneti ceva pe voi, e pacat sa-l ratati pe violonistul Razvan Stoica acompaniat de Orchestra Nationala Radio cu Tiberiu Soare la pupitru in Piata Festivalulul (aka langa Ateneu). E free, programul e foarte frumos, ora decenta (19:30) si instinctul imi spune ca e o ocazie perfecta sa invitati un novice in ale muzicii clasice. S-ar putea sa mai castigam adepti!