Screen Shot 2015-03-09 at 12.01.31 AM

“Don Pasquale”, misiune indeplinita

Va vine sau nu sa credeti, intarzii uneori cu scrisul impresiilor despre un spectacol din motive dintre cele mai ciudate. Desi m-am intors extrem de entuziasta de la Sala Radio sambata seara si pusa pe fapte mari (=scris) am facut greseala sa deschid televizorul: era “Fata fara zestre”de Michalkov…care ma capteaza de fiecare data (orice Michalkov). Asa se face ca m-am transportat pe nesimtite in alta stare (de melancolie) si v-ati ales cu povestea de la Londra in loc de cea despre “Don Pasquale”.

Si mai e ceva (aici se recunosc cei care se indeletnicesc cu scrisul la modul profesionist): titlul. Ma invart de multe ori in jurul titlului, odata ce mi-a venit ideea, ma lansez cu mult avant si inspiratie. Am oroare de titluri de Cantarea Romaniei…

Unghiul e si el la fel de important iar pentru acesta relatare am gasit unul care sa fie cheia in care am “citit”eu ce s-a intamplat la Sala Radio. Ca acest spectacol s-a amanat si apoi apoi reluat stiu destul de multi, ca au fost eforturi mari ca el sa aiba loc stiu mai putini, ca asta intereseaza publicul ce si-a luat bilet…aici exista asteptari. Si mi se pare normal.

Misiunea s-a desfasurat pe scena: din start vreau sa-i felicit ca au fost relaxati, ludici si entuziasti. Mini regia pe care au prezentat-o, de multe ori adhoc si bazandu-se pe afinitatile personale a functionat bine pentru fluidizarea spectacolului. E greu sa focusezi 100% la o opera in concert, oricat de bine ai cunoaste-o. Prezenta de spirit si siguranta de sine sunt si ele de remarcat si apreciat pentru ca in sala, cum de putine ori vedem, erau cam toti criticii importanti, oameni de muzica (artisti lirici, dirijori) si realizatori de emisiuni de specialitate.

Spectacolul in sine m-a bucurat foarte tare. Transportata dintr-o stare in alta m-am emotionat, am ras, am fredonat (sper ca nu s-a auzit), am mai vanat cate o nesincronizare. Dar mai ales m-am bucurat.

In caz ca nu l-ati prins acum cativa ani la ONB, Bogdan Mihai in Ernesto face o propunere putin diferita publicului:  un rol care nu abunda in ornamente si coloraturi, ci este mai degraba situat pe o linie lirica. Ii complimenteaza vocea la fel de bine iar eu, cel putin, ma simt recompensata din punct de vedere muzical. Ce mi se pare intotdeuna special la el este felul in care se transporta, mai ales la momentele cheie ale rolului lui, la ariile importante, e un tip de rigurozitate, de eleganta care deseneaza imediat contextul si care functioneaza instant si ca o “avertizare” pentru spectatori: acum urmeaza sa aflati ceva despre personaj, vreau sa empatizati cu el, sa va iau cu mine…Si mai imi place la cum canta acest rol echilibrul de expresie in vocal: povero Ernesto traieste niste chestiuni destul de intense dar Bogdan Mihai evita patosul si le reda cu un soi de sentimentalism mai…rafinat. M-a amuzat mai degraba un anume moment in care orchestra a galopat instant si l-a obligat sa creasca si el ritmul…un rapid schimb de priviri intre tenor si dirijor a avut loc intru remedierea situatiei :-)

In rest, am zambit si am tot zambit. Situatiile amuzante sunt de vina, talentul actoricesc al protagonistilor care au trebuit sa se descurce fara decor. Dar am mai zambit si complice, de foarte multe ori, cu vecinii mei de scaun la interventiile lui Serban Vasile. Un “seducator” vocal fara pereche, n-ai nicio sansa decat sa-ti placa pentru ca e inzestrat cam cu de toate din care extrag mai ales o senzualitate si culoare aparte ale vocii, de genul care propulseaza un artist in alte sfere. N-am niciun dubiu ca Serban Vasile va face cariera. Si datorita vocii si datorita naturaletii cu care se adapteaza la rol, context, scena, cast etc. Cu dedicatie speciala de la OperaOnline & friends: Bravo!

Don Pasquale a beneficiat sambata seara de o intruchipare…tanara in persoana lui Zoltan Nagy care se afla la a doua aventura cu rolul (prima data tot in concert). O voce frumoasa, o muzicalitate de care mi-era dor (am tot vazut basi in opere bufe mai mult parlando decat…cantanto) si, de asemenea, un simt al umorului bine conturat. L-am vazut in mai multe roluri la Bucuresti si indraznesc sa spun ca acest gen de repertoriu il vine cel mai bine si ca ii complimenteaza cu adevarat vocea.

Rodica Vica in Norina, o spendida aparitie cu rochia ei rosie, desteapta alegere, sa nu ne putem lua ochii de la ea. Cum toate celelalte personaje graviteaza in jurul ei (de ce nu s-o numi acesta opera “Norina”???) mai avea nevoie si de noi ca sa completam tabloul :-)

Pe Rodica Vica am mai vazut-o in Alcina care mi se pare ca vine foarte bine pe vocalitatea ei. In prima parte din “Don Pasquale”, mai ales in “Quel guardo il cavaliere” as fi vrut mai multa “dulceata” si mai putina bravura. In partea a doua ma declar incantata mai ales de cursivitatea si tehnica ei. Iar pentru mine duetul cu Bogdan Mihai (“Tornami a dir che m’ami”) a fost cel mai reusit moment al serii: vocal, emotional si pentru chimia frumoasa pe care au reusit sa o aiba. Astept cu interes debutul Rodicai in Frasquita la ONB in mai.

Cu orchestra am simpatizat in prima parte si n-am inteles de ce a simtit nevoia sa pluseze in a doua cand a cantat destul de tare si s-a intamplat sa acopere vocile in unele momente importante. Ca si  acum ceva vreme la ONB, am directionat mult din focusul meu dirijorului Gabriel Bebeselea care are o maniera destul de matura de a tine orchestra in mana si o binevenita atentie distributiva fiind tot timpul cu un ochi la interpreti si cu altul la orchestra.

Misiunea, cum spuneam, a fost indeplinita: nu sunt victime nici de-o parte, nici de alta, ba dimpotriva, aventura ne-a imprietenit de-a binelea la sfarsit cu un pahar de sampanie oferit in foaier si-o sesiune de autografe care a durat pana tarziu in noapte. Adica am asistat mai degraba la un eveniment decat (doar) la un spectacol.

Am incalecat pe-a sa si am spus povestea asa. Daca v-a placut, dati si la altii. La genul asta de publicitate consimt cu draga inima :-) :-) :-)

Foto@Nela & Tiberiu Photographers

5 comments