Screen Shot 2015-11-21 at 11.43.58

Adevarata poveste a doamnei Florence Foster Jenkins, cea mai proasta solista de opera din lume

“In plina glorie!” la Teatrul de Comedie este o piesa inspirata dintr-o poveste reala. Personajul principal, Florence Foster Jenkins a fost o figura cunoscuta in cercurile mondene din Philadelphia inceputului de secol. Piano prodigy in copilarie, Florence crede ulterior ca poate canta cu vocea intrand astfel intr-o iluzie personala pe care nimeni si nimic nu reuseste sa i-o zdruncine pana la moartea ei. La inceput se loveste de refuzul categoric al tatalui de a o sprijini financiar pentru a studia arta vocala. Dupa ce traieste la limita saraciei ani de zile, mosteneste, intr-un final, banii tatalui si se arunca in aventura expunerii publice cu o determinare si o acuta lipsa de simt al ridicolului destinate parca sa fie…subiectul unei comedii. Si iata si comedia!

Actiunea se petrece in 1944, ultimul an din viata “artistei”. An in care, in mod cu totul neasteptat, este invitata sa cante la Carnegie Hall (un eveniment soldout!).

Gratie inregistrarilor pastrate, dovezile dezastrului vocal stau bine merci la dispozitia oricui, pe Internet.

Comedia este savuroasa dar asta era oarecum de asteptat avand in vedere subiectul: acompaniata live la pianina de Mihai Bisericanu, Gabriela Popescu canta destul de mult in spectacol, exact in maniera in care o facea  Florence Foster Jenkins. Daca ar fi fost numai asta si deja era destula substanta comica pentru toata seara.

Dar “In plina glorie” e mult mai mult. Razvan Mazilu creaza un spectacol coerent si captivant. Inceputul treneaza un pic, dar asta vine din constructia dramatica imprimata de autor si e tolerabil – ne introduce in subiect. Destul de repede desfasurarea actiunii intra in ritm sustinut. Comicul situatiilor ne da motive sa radem des, cu pofta. Intrarea in scena a protagonistei calare pe o leoaica – butaforie pe muzica lui Wagner, insotita doua razboinice (ulterior transformate in…balerine). Incepem sa radem si o sa o tinem tot asa!

Razvan Mazilu creioneaza  lumea in care traieste Florence cu acuitate, umor si umanitate. Poate si pentru ca in lunga lui cariera de performer a avut ocazia sa cunoasca bine acest ecosistem care se numeste “anturaj”.

Sunt foarte bine construite si distributite aceste roluri in spectacol. Mihai Bisericanu il interpreteaza pe Cosme McMoon, pianistul Florencei care incepe sa lucreze cu ea dintr-o acuta nevoie de bani, ii intretine iluzia si ii suporta “vocea” sperand la un pic de vizibilitate si pentru el. Sfarseste prin a se atasa de ea. Ca toti ceilalti. George Mihaita, partenerul de viata, joaca un actor ratat care graviteaza in jurul ei, un rol nu foarte ofertant, destul de liniar.

Interesanta este ideea de a o distribui pe Felicia Filip (o soprana adevarata) in rolul doamnei Johnson, o melomana care face demersuri pentru a opri exprimarea publica a Florencei. Un contrapunct original.

Cea mai spectaculoasa miscare mi se pare insa oferirea rolului Dorothy lui Eugen Racoti care joaca in travesti. Ma bucur ca Razvan Mazilu a luat o astfel de decizie creativa, ca l-a “vazut” pe acest acest actor interpretand-o pe batranica – socialite, dichisita pana in cel mai mic detaliu in aparitia ei, aiurita si binevoitoare. Interpretarea lui Eugen Racoti este sa-vu-roa-sa!

“Greul” spectacolului sta pe umerii Gabrielei Popescu care o interpreteaza pe Florcence Foster Jenkins. Este un tur de forta actoricesc si…muzical. Gabriela Popescu canta destul de mult, fiind foarte bine inzestrata vocal. Paradoxal, e o conditie necesara pentru a putea reda toate derapajele muzicale ale personajului sau. Rolul ei din “In plina glorie!” ii cere si ii permite deopotriva sa-si arate talentul si experienta atat in comedie cat si in pasaje de registru serios. Este seducatoare, credibila si aduce servicii reale personajului ei prin carisma. Cred ca un astfel de rol, interpretat cum o face ea, ar putea foarte bine sa fie un reper de cariera.

Si nu, nu s-au terminat atuurile spectacolului. In viziunea scenografica a Iulianei Vilsan ne intalnim cu o propunere originala si curajoasa. Exagerarile si nota kitsch a personajului principal care isi regizeaza toate intrarile si iesirile din peisaj sunt extinse si in decoruri. O aglomeratie de obiecte de gust indoielnic si utilitate zero sunt aruncate cu umor peste tot. Pe pianina troneaza de la inceput pana la final o maimuta impaiata (butaforie)! E o linie foarte fina de demarcatie in genul asta de stilistica si Iuliana Vilsan e pe partea corecta.

Si costumele sunt foarte frumoase. Unele dintre aparitiile excentrico – ridicole ale Florencei sunt redate din nou intr-o cheie ironica dar si pastrand adevarul istoric: la recitalul ei de la Carnegie Hall a purtat aripi uriase. Nici macar nu trebuie sa deschida gura. Deja esti amuzat, daca nu cumva razi in hohote!

Da, “In plina glorie” te face sa razi. Mult. Printre randuri insa iti cultiva un soi de afectiune si duiosie pe care autorul vrea sa le simti fata de personaj cand pleci acasa. Pentru ca dincolo de ridicolul aspiratiilor ei, Florence Foster Jenkins a avut un vis si a crezut in el cu forta si candoare. Si asta e induiosator.

E un mesaj – concluzie transmis prin monologul final rostit de pianistul ei care admite ca undeva pe drum s-a trezit cucerit.

Daca vreti sa vedeti o comedie buna, va recomand sa mergeti la “In plina glorie”. Operaticii il vor gusta si mai intens, tocmai pentru ca sunt familiari cu subiectul.

In plus, recent a aparut pe ecrane “Marguerite” – un film frantuzesc inspirat din povestea Florencei Foster Jenkins.

 

Daca v-a placut, sustineti OperaOnline.ro cu Like/Share :-)

Distributia aici.  Foto@Teatrul de Comedie  Nota: titlul articolului este subtitlul piesei din prezentarea ei pe comedie.ro

 

3 comments

Leave a Reply to admin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>