2016-01-16 21.18.26

Banii, viata si La Traviata

Maniera de lucru a lui Paul Curran e captivanta.“La Traviata” lui, pe care o vedem de doua stagiuni la Bucuresti, e produsul unor repetitii intense, fascinante. Unde m-am nimerit intr-o zi in care se lucra actul II (preferatul meu). Curran e un dute-vino continuu: sare de pe scaun, explica, se pune pe canapea, exact asa cum cere tenorului sa stea. Explica miezul de motivatie pentru tot ce cere personajului. Imputerniceste protagonistii sa se aseze in pielea personajelor, asa cum le vede el. Le desface mecanismele ca sa le arate cat de comune sunt, de fapt, povestile lor. Si cat de usor ar trebui sa rezonam. Si totusi, simplu e… cel mai greu. In orice.

 

Imi place mai ales constructia lui Alfredo. Un tanar de familie buna, caruia azi i s-ar putea spune “de bani gata”, iubeste cu adevarat pentru prima data in viata lui, atat cat sa sfideze cutumele societatii. Ramane insa imatur, cu toate intentiile lui bune. Superficial si usor rasfatat, traieste alaturi de Violetta fara sa-si puna problema practicalitatilor traiului lor luxos (“pur tanto lusso?”). Desfasurarea de evenimente – rapid si dramatic – il maturizeaza fortat. E un proces pe care regizorul il construieste coerent, cu minuozitate. Curran se desprinde de imaginile cliseu si solutiile marilor gesturi teatrale uzate atatia ani de zile (si asezate atat de adanc in constiinta noastra de spectatori) in favoarea unora mult mai umane, chiar prozaice. Ca-n viata. Daca e sa ma gandesc numai la “Amami, Alfredo”, un climax in care risca aceasta abordare: am comentat momentul cu mai multe persoane care au asistat la premiera. Se astepta o desfasurare la fel de inaltatoare ca muzica, au existat nedumeriri (si nemultumiri!) cum ca Alfredo nu participa total la moment imbratisand-o inert pe Violetta. Aici este, de fapt, o lectura intr-o cheie pe care o adopt total: omul habar nu are ce se intampla, de fapt. Nu stie cum sa reactioneze. Nici macar nu intuieste ce se intampla. Nu e o abordare noua (cam asa e rezolvat momentul si in faimoasa productie de la Salzburg cu Netrebko & Villazon) dar cred ca e o cheie originala pentru ce am vazut noi pana acum. Cel putin la Bucuresti.

 

Fac o paranteza: as fi vrut ca acest spectacol sa fi fost promovat si explicat mai in detaliu asa cum fac deja teatre prestigioase din Europa si America. Promo-urile arty si de atmosfera sunt binevenite, e foarte frumos cel facut pentru “La Traviata”, de acord, dar era nevoie si de un tip de continut mai articulat si explicativ, pe toate platformele online pe care le are teatrul la dispozitie. Se practica acest tip de intampinare si pregatire a premierelor din cel putin doua motive. Unul, e o forma de promovare foarte bine primita de public. Al doilea, asa cum multi artisti lirici reclama, traim in “dictatura regizorilor” si teatrele fac bine ca ofera indicii si detalii pentru o lectura cat mai optima a unei productii.

Nu in ultimul rand: ne place sa aflam cat mai multe despre un spectacol! Ne dorim acest tip de continut!

 

Acest spectacol curge aproape cinematografic, fara dramatizari excesive si se bazeaza enorm pe chimia si buna relationare dintre protagonisti. E, cel putin in intentia regizorului, un fir continuu care are nevoie ca “pasele” intre personaje mearga fara poticniri, firesc. A iesit bine vocal de multe ori, dar foarte legat, de mai putine. M-am prezentat in sala la inchiderea stagiunii trecute, in mod fericit punctata cu acest spectacol intr-o distributie (Iordachescu/ Pascu / Corchis) care a mers ceas si care a proiectat o incarcatura cu totul si cu totul speciala.

 

M-am intors anul asta, pe 16 ianuarie cu foame (da!) de “La Traviata” si cu prozeliti, cum imi sta in fire. A fost un spectacol intens, uman, legat. Emotionant. S-a cantat fara vanitate pentru ca interpretii s-au retras in spatele personajelor lor si pentru ca asta e directia de scena.

 

Nu am avut de ales decat sa ma predau total in fata acestei Violette superbe care a fost Diana Tugui. Mi-a adus lacrimi in ochi in fiecare act. Bun, vocea e luxurianta, calda, agila, are pianissimi de vis. E echipata pentru toate registrele pe care le cere acest rol. Nu degeaba se spune ca pentru Violetta e nevoie de mai multe tipuri de soprana intr-una. Tehnica buna si robustetea i-au permis sa ramana proaspata, vitala pe tot parcursul spectacolului. Dar puterea de a transmite a ajutat-o sa treaca bariera catre public facandu-i interpretarea greu de uitat. M-am gandit la spectacol multe zile dupa. Ma asteptam la adecvarea vocala si sensibilitatea expuse in ultimul act, o ascultasem online si stiam ca nu-i vor pune probleme, dimpotriva. Ce m-a impresionat insa este interpretarea ei din restul actelor, maniera in care s-a conectat la personaj: cu atata naturalete si sinceritate. Asa se face c-am crezut-o de la bun inceput si-am tranzitat imediat intr-o stare…cinematografica: m-am simtit ca urmarind un film, cu sufletul la gura. De parca nu stiam ce urmeaza, in cel mai mic detaliu!

 

O potrivire manusa cu Lucian Corchis in Alfredo. Exact ca-n produsul imaginatiei mele (si a multora, cred), Alfredo si Violetta sunt tineri, vibranti, nesabuiti in dragoste si sensibili. Ma simt pe deplin in filmul meu in ultimul act unde merg amandoi la unison cu vocile atat de frumos, si cand canta impreuna si cand isi dau replica. E, daca se poate spune asa, un tragism de bun gust, fara excese. O tristete asumata, ca si finalul inevitabil. Sper, le doresc sa replice aceasta compatibilitate vocala si dramaturgica si pe 30 ianuarie cand vor canta ultima Traviata din acest sezon.

 

Cum nu mi s-a intamplat de mult timp, am vibrat cu spectacolul asta in marea majoritate a timpului. In continuare imi place intalnirea – confruntarea Violetta/Germont al batran. Servindu-l de atatia ani, Iordache Basalic are rolul amprentat in voce, in joc si-n memoria afectiva a multora dintre noi care l-am vazut de atat de multe ori. Prezenta lui in acest spectacol este, cel putin pentru mine, de-o asteptata familiaritate. Intr-o varianta regizorala care il potenteaza mult mai bine. Si el revine in 30 ianuarie.

 

Mai tin sa-i amintesc (la finalul articolului) si felicit pe toti cei care au facut parte din distributie. Cu o mentiune speciala pentru vocea senzual grava a Sidoniei Nica in Flora si interpretarea lui Andrei Lazar in Gaston, o voce din ce in ce mai rotunda, de timbru foarte frumos. Si cu o participare actoriceasca din ce in ce mai versatila. Pe care o observ de ceva vreme si o apreciez foarte tare (poate nu-i locul aici dar…bravo pentru Don Ottavio!).

 

Corul care nu dezamageste niciodata, se stie. Orchestra condusa de Vlad Conta a fost bine cu exceptia primului act in care, nu stiu din ce motive, a concurat serios cu vocalii, acoperindu-i in foarte multe momente. Un neajuns corectat dupa prima pauza.

 

Aveti aici mai mult decat relatarea sincera si entuziasta a unui spectacol foarte reusit. E si o pledoarie pentru programarea lui in mai multe dati pana la finalul stagiunii. E un titlu de succes asezat intr-o productie pe care merita s-o vada cat mai multi spectatori. Sau s-o revada. Ce ziceti, face sens?

In ceea ce ma priveste, ar trebui sa-i multumesc lui Paul Curran ca m-a recastigat pentru “La Traviata”. O aruncasem de mult in uitare.

 

“La Traviata”, 16 ianuarie 2016. ONB

Regia: Paul Curran
Scenografia: Gary McCann
Dirijor: Vlad Conta

Violetta Valery – Diana Ţugui (invitată) Flora – Sidonia Nica,  Annina – Cristina Eremia, Alfredo – Lucian Corchiş, Germont – Iordache Basalic, Gaston – Andrei Lazăr, Baronul – Daniel Pop, Marchizul – Florin Simionca, Doctorul – Iustinian Zetea, Giuseppe – Florian Ioniţă, Servitorul – Adrian Ionescu, Comisionarul – Alin Mânzat

 

1 comment

  • ano nimus

    Am fost si eu pe 16, prima oara la aceasta Traviata. Acum ca am vazut-o, mi se pare cea mai buna productie pe care ONB o are in repertoriu in acest moment, ceea ce nu inseamna ca este fara probleme. Daca la nivelul principalilor s-a lucrat cu atentie si in detaliu (asa cum bine ai subliniat), numerele de ansamblu mi s-au parut mult mai putin reusite, unele mergand spre penibil. Curran si-ar fi facut un favor si lui, si noua, sa angajeze un coregraf (pe care l-am cautat in program, dar nu l-am gasit) pentru petrecerile din actele 1 si 3. In actul 2, baietii veniti sa care tablourile Violettei parca erau coborati din Stan si Bran, in totala disonanta cu drama de pe scena. In fine, scenografia inseamna mutarea acelorasi panouri (foarte frumoase, dealtfel) de pe o parte pe alta intre acte (n-am inteles de ce au avut nevoie de atatea pauze si atat de lungi), ceea ce devine plictisitor dupa un timp. Constrangeri de buget, probabil.

    Despre interpreti nu mai comentez. Pe toti i-am vazut pentru prima oara in aceste roluri. De Tugui am fost literalmente “blown away”, despre Corchis am alta opinie, a fost el insusi, de lemn vocal si scenic, iar in privinta lui Basalic aveam emotii, dar m-a surprins cu totul placut.

    Biletele pentru 30 s-au terminat demult, dar pentru Tugui as sta fara rezerve 3 ore in picioare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>