2015-04-05 21.42.08

Din public, despre “Mobila si durere”

 

De parca nu era suficient finalul care cade greu, unde personajele isi pierd directia, viata (unii) si posesiunile, regizorul pune punct cu “Cry baby” revarsat peste noi, tanguitor, de Janis Joplin …ce efect! Si totusi, “Mobila si durere” este o comedie.

Nu apucasem sa vad piesa lui Teodor Mazilu pe scena. Dar o cunosteam destul de bine din spectacolele de teatru radiofonic. Nu m-am plictisit niciodata sa “ascult” “Mobila si durere”. Textul lui Teodor Mazilu este genial, se stie. E atat de bine scris ca l-ai putea doar citi si ti-ai desfasura spectacolul in fata ochilor in proprie regie…atat de mult umor concentrat la fiecare cateva fraze.

E atat de bine asamblat in desfasurarea lui ca, pana si in varianta de spectacol radiofonic, te tine in priza de la cap la coada.

“Mobila si durere” este povestea a doi “stabi” de mobila (epoca de trista amintire): a lui Sile si a lui Paul plus cei din imediata lor apropiere (subalterni, sotii / amante) a caror destine se intrepatrund in mod simetric pe ideea ca lumea e mica sau ce tie nu-ti place altuia nu-i face. In principiu, personajele isi vor “schingiui sufletul” pentru a parveni, musai in toate aspectele esentiale: functia, casatoria, averea personala, prestigiul social. Flagrant in ciuda alcatuirii interioare si a posibilitatilor intelectuale vor adopta conduita la moda: se poarta cinstea (dar se fura la greu!), nevasta trebuie sa fie bine antrenata sa primeasca si sa faca conversatie inteligenta etc (deci…zi de primire). Daca viata ii duce in zone mai contondente, neaparat sa sufere cu demnitate.

Am “schingiuit” si eu povestea caci ce farmec ar avea sa mai umplu inca doua pagini cu asta. Intamplarile sunt multe, povestea are o dinamica buna, situatii comice in lant. Ce ofertant pentru toata lumea: de la spectatori pana la cei ce fac spectacolul!

In intalnirile mele anterioare cu “Mobila si durere” am marsat, ca si creatorii spectacolelor, pe ideea de lichelism duios si m-am simtit confortabil pentru ca am ras, am ras, ce-am mai ras! Tovarasii de la mobila incercau fortarea propriilor posibilitati (depasirea conditiei?) dar erau…simpatici. Niste caricaturi ambitioase care vor sfarsi prost.

A trecut mult timp pana sa ma reintalnesc cu textul lui Mazilu, recent, la Centrul Cultural pentru U.N.E.S.C.O Nicolae Balcescu. Sau teatrul de pe 11 iunie, cum vorbim despre el :-).

In directia de scena a lui Victor Ioan Frunza, percep o privire de tip “simt enorm si vaz mostruos”. Textul curge rostit de actori si produce umorul dar lupa fixata pe personaje iti pune in fata degradarea – dezintegrarea acestora: plecand usor, usor de la cine sunt ei (Sile: ”sunt baiat de la tara”) la cine isi impun sa ajunga calcand peste altii si calcandu-si peste suflet. Intamplarile lor nu au anvergura marilor drame, sunt hilar – cotidiene. Numai ca ii duc incet dar sigur la un final care numai obisnuit nu e. Care, mi se pare mie, are o dimensiune tragica in acesta viziune regizorala.

Tot acest -usor dar sigur- periplu le da ocazia actorilor sa performeze excelent in scene fabuloase cum este cea a betiei, lucrata in cele mai fine nuante de expresivitate, in cele mai mici detalii de reactie, de o naturalete egala cu viata reala. Trei mini recitaluri actoricesti de exceptie in acest tablou cu Adrian Nicolae (Gore), George Costin (Sile) si Andrei Hutuleac (Urecheatu), cei trei tovarasi beti manga, agonizand in aceeasi camera dar cu greu razbatand unul la celalalt. O scena a betiei asa de bine facuta eu n-am mai vazut.

Urmandu-si ambitiile si tinandu-se dupa plan, calcandu-si in picioare sufletul dar si sapand si lucrand la distrugerea celor ce stau in cale, personajele lui Mazilu se apropie de un final care incepe sa curga din ce in ce mai repede spre prabusirea totala. Aici vine partea cea mai densa a acestui spectacol, o capodopera a excesului si a ruinei existentei. O halucinanta degringolada la petrecerea la care se aduna toti ca sa cada mastile, sa se faca toate reprosurile, sa ne anunte tradarile si denunturile. Sa se moara. Nu prea mai radem.

In tabloul final (petrecerea) imi ramane intiparit pe retina spectacolul vizual: o splendida compozitie kitsch in care fiecare personaj este imbracat dintr-o zona stilistica complet diferita: costumatia ridicol – baroca (coafura si rochie) a Melaniei, deplasata costumatie rock a unui Paul ruinat fizic, rochia de lame verde smarald a senzualei fara scrupule Lizica, costumul de haine de croiala nu foarte sofisticata a lui Gore. Urecheatu in geaca de piele anii 70-80. Si Sile, ce imagine in evazatii scurti si pantofi cu toc din epoca hippy! Si-n tocul transparent, probabil plin cu un gel, se plimba niste chestii ca la globurile de sticla de Craciun pe care le intoarceam ca sa ninga. Ce atentie la detalii, ce noroc sa gasesti asa ceva. Ce idee geniala sa-i gandesti chiar tu. Caci, cel mai probabil, asa s-a intamplat. Adriana Grand concepe scenografia si costumele pentru “Mobila si durere” cu ingeniozitate si extrem de mult umor, daca nu ironie. Plantata in centrul spatiului de joc, biblioteca de perete cu spatiu de carti, bar, tv si alte compartimente este piesa de rezistenta si delimitatorul principal de tablouri si scene. Un sentiment de nostalgie pentru unii dintre noi care au avut in casa aceasta piesa standard de mobilier a anilor ’80. Sigur o stiti!

Aleasa ca sa fixeze epoca si tematica piesei, biblioteca este exploatata cu inventivitate ca sa dea solutii atat pentru regizor cat si pentru scenograf. Prin compartimentele ei se intra si se iese din scena, se deschid, odata cu usile, noi imagini de decor. Interesant cum suntem transportati direct la poalele Caraimanului – o cruce luminoasa cocotata pe biblioteca consfiinteste nasterea cuplului Sile – Melania.

Si tot asa.

Ce mi se pare mie special la acest teatru este trupa de actori. De multe ori, vazand un spectacol,ai experienta unor varfuri de distributie. Aici e complet invers. Un caz aproape unic in Bucuresti, cu exceptia teatrelor foarte mari, Victor Ioan Frunza a creat o trupa solida cu actori excelenti care joaca in cam toate spectacolele. Multi dintre ei aproape in fiecare seara. Aceasta solicitare nu e ceva neobisnuit in alte tari, la Londra de exemplu, se joaca in fiecare seara, uneori si matinee. E un semn de profesionalism si maturitate. La fel de interesant mi se pare si faptul ca jucand texte diferite, ei nu sunt niciodata aceiasi de la o piesa la alta. Stiti, unii actori se aseaza confortabil in niste tipologii clare si nu mai ies de acolo. Nu e deloc cazul aici. Pe actorii din trupa asta ii ajuta talentul, mentorii (Victor Ioan Frunza si Adriana Grand) si…tineretea din care isi trag energia si anduranta.

Un mare bravo pentru toti actorii din distributia spectacolului “Mobila si durere”. Si pumnii stransi pentru Adrian Nicolae care este nominalizat la Premiile Uniter 2015, categoria “Cel mai bun actor intr-un rol principal”.

Mergeti la teatrul de pe 11 Iunie. Pe numele lui din buletin Centrul Cultural pentru U.N.E.S.C.O Nicolae Balcescu.

 

Relatare scrisa pe Beethoven 9 la casti, in lectura lui Barenboim si a lui West-Eastern Divan Orchestra.

 

Directia de scena: Victor Ioan Frunza

Scenografia si costumele: Adriana Grand

Sile: George Costin

Paul: Sorin Miron

Gore: Adrian Nicolae

Urecheatu: Andrei Hutuleac

Lizica: Nicoleta Hancu

Melania: Mihaela Velicu

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>