Screen Shot 2015-03-06 at 10.52.47 PM

Duios Maria Stuarda trecea

Draga mea prietena,

Ma intrebi cum mi s-a parut “Maria Stuarda” la ROH. Imi pare asa de rau ca…nu mi-a placut. Stii ca am vorbit noi la cafea, cateva zile inainte, mi-ai spus sa nu fac comparatii, chiar daca sunt tentata. Pentru ca e opera mea preferata si o stiu asa de bine. Pentru ca m-am “antrenat” ani de zile cu Sills/ Farrel (considerata de multi cea mai buna varianta). Pentru ca am vazut-o recent pe Devia in rol. Pentru ca prefer o soprana pentru Stuarda.

Am incercat sa te ascult. Mi-am ocupat locul din Stalls Circle (din nou langa scena) cu inima deschisa si o emotie asa frumoasa.

Ce norocoasa sunt, ma gandeam, de doua ori “Maria Stuarda” in juma’ de an. Cu multa curiozitate, am constatat cu totii ca ROH n-a dat publicitatii prea multe detalii/foto legate de acesta productie…

Incepe seara, cam anemica uvertura dar trec cu vederea. Abia astept ariile, bucatiile mele preferate. Set designul de deschidere e cartoonish, cu Elisabetta cantand la un pupitru si o imagine imensa cu Palatul Parlamentului in spate. E singura care poarta costum de epoca in acest tablou. Restul, mai in contemporaneitate, principalii masculini in costum de haine. Ma rog.

Carmen Giannattasio lanseaza “Ah! quando all’ara sorgemi…” in acest punct al operei incep sa jubilez si ma astept s-o tin tot intr-o sarbatoare pana la final. Ti-ai gasit! N-am ce sa-i reprosez pe moment dar, pur si simplu, nu ajunge la mine. Stilistic e foarte bine, se vede clar ca are experienta, doar a lucrat la atatea discuri OperaRara cu David Parry. Care a spus despre ea ca are “inteligenta dramatica”. Are. O coloratura buna, dar mai degraba analitica, calculata decat fluida. Joaca excelent. Mi se pare ca are norocul ca personajul ei sa fie construit intr-o maniera mai…sofisticata. Daca ma gandesc la celelalte. Domneste, comanda, dispretuieste cu clasa, de sus. Fara gesturi largi, dramatice.

Cand eram pregatita sa pun lipsa mea de entuziasm pe faptul ca e premiera si lucrurile se urnesc mai greu, am primit lovitura de gratie. Exagerez cu exprimarea, dar vreau sa te fac sa intelegi cat de tare m-am si – intristat – si – enervat cand mi-a fost clar ca ritmul lent (da’ lent!!!) impus de dirijor imi va distruge seara. In fosa inmormantare, pe scena duete, rivalitati, marea confruntare! M-am revoltat la pauza, la traditionala noastra intalnire de “la pian”, noroc ca au mai fost si alti belcantisti deranjati de tempourile lui Bertrand de Billy. Ca sa nu cred ca exagerez eu si le caut nod in papura.

E greu de spus daca vocalii ar fi avut alt impact asupra mea daca orchestra ar fi dat alt ritm serii…

Erau atata retinere si politete pe scena, nu stiu daca asta au cerut regizorii, totusi e atat de intensa aceasta muzica.

Am facut un efort sa ma conectez cu scena. Scena n-a ajuns la mine…Matthew Rose (Talbot) si Jeremy Carpenter (Cecil) sunt voci foarte frumoase si sonore dar nu neaparat “rulate” in belcanto.

Nu stiu daca ti-am spus vreodata, Leicester e partitura mea favorita in aceasta opera. Inca de la primele acorduri fac, fara sa vreau, o asociere a vocii lui Ismael Jordi cu cea a lui Florez. Timbru, atac acute. A cantat bine, arata bine (regia il expune fara camasa, toate doamnele au suspinat…). Cam lipsit de naturalete si firesc, daca ma intrebi pe mine.

Am si un mare regret in ceea ce-l priveste, nu din vina lui, desigur. Am fost atat de enervata de ritmul lui Bertrand de Billy incat nu m-am putut concentra ca lumea la spectacol. Ajunsa acasa, mi-am dat seama ca nu-mi aduc aminte daca a cantat “Ah! rimiro il bel sembiante.” (s-a folosit o noua editie critica). Iti dai seama, eu care stiu opera asta aproape pe de rost, sa am asa o dilema! Un blackout! Sa ma ajute cineva. E partea mea preferata din toata opera :-(.

Trebuie sa recunosc ca in partea a doua lucrurile au luat avant si frustrarea mea a scazut considerabil. Nu e mai nimic special de vazut, totul se petrece intr-o inchisoare de maxima securitate, unde e zavorata biata Maria S. Nu pot sa nu ma gandesc: vocalii sunt expusi ca intr-un recital cu pian. Nu au elemente ajutatoare. O mica exagerare, de dragul metaforei, desigur…

Ca tot suntem aici, iti spun sincer ca dupa imaginea lipsita de orice sens si expresivitate de la inceput, nu ma asteptam la mare lucru. Singurul merit alt acestei productii este ca a produs cateva imagini intense, la poli opusi de sensibilitate. Ambele la final. In timp ce Maria S. isi canta ultimele minute, scoate mana pe fereastra camerei de executie si se conecteaza, intr-un lant uman cu cei de afara (membrii corului). Cea de-a doua, este insasi solutia aleasa pentru executie: o camera cu peretii acoperiti de faianta alba, exact ca cele in care sunt executati prizonierii condamnati la moarte. Acesta imagine m-a oripilat, probabil ca asta a fost scopul. Sa produca reactii viscerale. M-am gandit instant la serialul “OZ, inchisoarea federala”. Oribil.

Stiu ca si tu preferi o soprana pentru rolul Maria Stuarda. Chiar si asa, cred ca era previzibil ca Joyce di Donato sa fie senzatia serii. S-a umplut sala de urale la final. E o artista splendida si nu i-as pune prestatia sub lupa. Cred ca intr-o combinatie rezultata din viziunea regizorala si registrele vocii ei, Maria ei este de o profunda umanitate si sensibilitate. Cu mici “izbucniri” dramatice in confruntare. Dar serafica la final. Nu se zguduie sala la interpretarea ei. Dar sala empatizeaza si plange.

Odata intrata pe scena, Joyce di Donato este locomotiva spectacolului. A oricarui spectacol.

Dar ader la o remarca pe care o prietena a facut-o, in febra discutiilor de dupa: Joyce di Donato tinde sa o aduca pe scena pe …Joyce di Donato, in majoritatea rolurilor. E aproape aceeasi mereu. Am simtit si eu asta, cu Bartoli. S-ar putea ca prietena mea sa aiba dreptate.

Stii ca nici tie n-am reusit sa-ti explic exact ce am de reprosat acestui spectacol, de ce nu m-a miscat. In afara de deciziile dirijorului, acolo m-am lamurit. La o saptamana dupa, alte (multe) ore de ascultat si reascultat cu cine imi place mie mai tare, mi-am dat seama ca vocilor le-a lipsit somptuozitatea (mai ales in cazul Elisabettei), puterea de seductie, recognoscibilitatetea timbrului si capacitatea de invaluire.

Este o perceptie eminamente subiectiva, dar eu cred ca acest spectacol s-a desfasurat ermetic, pe scena. Ca incercarea vocilor de a trece bariera catre public (catre mine, ca de mine e vorba aici) are nevoie de mai mult exercitiu. Si nu la volum ma refer, intelegi? Partea buna e ca daca s-ar fi facut un disc, ar fi iesit un disc grozav.

4 comments

  • Ioana

    Interesante opinii… desi sunt usor deconcertata, eu avusesem impresia ca ai iesit ceva mai incantata de la spectacol. Regia e destul de “lenesa” in idei, dar nici vorba sa merite tratamentul de la premiera. Mie tempo-ul lui de Billy mi s-a parut potrivit si suficient de dinamic (e drept, am asistat la alte doua reprezentatii, nu la cea de pe 5 iulie), mai ales comparandu-l cu Benini de la Met (2013) sau cu montarea de la ENO cu Janet Baker (1982). De acord cu tine in ce-o priveste pe Carmen Giannattasio, care e corecta, dar n-are o voce si o prezenta suficient de impunatoare. Imi permit sa contrazic ideea ca Joyce DiDonato s-ar juca pe ea insasi in fiecare rol… E suficient sa vezi cat de diferit caracterizeaza acelasi personaj, in doua opere care, muzical, n-au mare lucru in comun: “Cenerentola” lui Rossini si “Cendrillon” de Massenet. Sau cum suna si arata (ca prezenta scenica) personajele masculine din repertoriul ei. Maria Stuarda ei are o paleta incredibila de emotii si de nuante – si vocal, si dramatic. Dupa mine, e exemplul perfect de interpretare totala care “trece rampa”.

    Dar opera e o experienta subiectiva, dupa cum bine stim… presupun ca n-ar mai fi la fel de interesant daca am simti-o cu totii la fel.

    • OperaOnline

      @Ioana: da, n-am vrut sa-ti dau mai multe detalii despre experienta mea cand tu de abia iti incepeai calatoria. Iti inteleg mirarea, sa stii ca ma aflu intr-un grup foarte mic de oameni care au fost mai mult dezamagiti. Cei mai multi au primit foarte bine spectacolul. Inclusiv toti prietenii mei care au fost acolo si au plecat super incantati. Mi-e nu mi-a reusit, de data asta :-)
      E o relatare extrem de personala, sper sa se inteleaga asta. Am o poveste extrem de veche cu Maria Stuarda si n-a fost sa fie pentru mine…Joyce e singura care mi-a placut.

  • Daniella

    Draga OperaOnline,
    Asa cum vorbeam inainte, sunt convinsa ca cel mai bine este sa uiti pret de un spectacol de toate interpretarile pe care le stii. Altfel, exista riscul ca totul sa functioneze in detrimentul tau si sa nu te poti bucura de spectacol. Dupa ce se termina, poti analiza comparativ totul. Dar cred ca in timpul actului artistic trebuie sa lasam deoparte prejudecatile si sa ne lasam dusi de val, ca sa putem aprecia la adevarata valoare ceea ce se intampla, reactiile noastre.
    Poate faptul ca ai vazut recent opera cu Devia si Ganassi nu a fost tocmai un avantaj. Sigur, Giannatasio nu a zguduit teatrul (la propriu si figurat) cum a facut-o Ganassi, iar la DiDonato ochii nu mi-au fost inlacrimati tot timpul, cum s-a intamplat la Devia. Ceea ce am trait acolo a fost unic. Dar asta nu inseamna ca nu m-am bucurat de ceea ce am vazut si auzit la Londra.
    Carmen Giannatasio a redat, vocal si actoriceste, toate caracteristicile personajului. Pupitrul de la care a cantat prima arie se afla foarte aproape de mine si am avut norocul sa se uite aproape tot timpul in directia mea. Pot sa spun ca m-a impresionat si abia asteptam scena confruntarii. Aici nu sunt de aceeasi parere cu tine: mi s-a parut o confruntare intensa, bine articulata si chiar cu suspans din punct de vedere al regiei (dupa ce am incercat sa-mi revin din socul provocat de gestul Elisabetei de a-i arunca mancare pe jos Mariei, ma intrebam inevitabil care va fi raspunsul – a fost o riposta pe masura: i-a tras fata de masa din fata). Iar ansamblul de final mi s-a parut chiar mai rapid decat il stiam, incat uneori aveam senzatia ca interpretii nu au timp sa respire.
    E adevarat ca dirijorul a mai schimbat pe ici pe colo ritmul, dar pe mine nu m-a deranjat atat de tare incat sa-mi strice seara. Am pus totul pe seama faptului ca ma aflam la premiera si lucrurile se vor stabiliza pe parcurs.
    Ismael Jordi a cantat “Ah! rimiro il bel sembiante” si a fost frumos. La inceput mi s-a parut cam rigid, dar apoi „si-a dat drumul”.
    In ceea ce-o priveste pe Joyce DiDonato, nici eu nu cred ca e aproape aceeasi mereu. Poate remarca se refera la tehnica ei? Fiecare cantaret are propriul stil de a ataca anumite note, de a construi intr-un anume fel fraze muzicale etc. si poate de aceea ni se pare uneori ca rolurile suna similar. Dar cred ca acesta este tocmai un element personal, care individualizeaza cantaretii. In rest, ce-as putea sa spun decat ca a fost absolut superba si am strigat din toti rarunchii „BRAVA!!!!”.
    Diseara voi asculta transmisiunea live. Poate confirma sau poate demola ce am scris aici, niciun spectacol nu e la fel si nici perceptia noastra nu e aceeasi. Ramane de vazut (mai bine zis „de auzit”).

  • Aian

    Draga OperaOnline, mi-a facut placere sa citesc doua relatari atat de sincere despre Manon si Maria S. Eu am vazut ultimul spectacol de Manon si al doilea de Maria S. Cred ca ai surprins foarte bine esenta. A fost pentru prima data cand am auzit-o live pe Joyce DiDonato. Ce artista mare!!! Am fost uimit de calitatea extraordinara a vocii, de cat de usor supune sala…Este o voce argintata, dar totusi cu o anumita caldura profunda, o combinatie surprinzatoare, foarte speciala. Nu stiu daca interpretarea ei este ceea ce a gandit compozitorul sau ceea ce a consacrat traditia rolului, dar…ce sunete a produs, incarcate cu emotie, adevar, onestitate… Este o voce pentru care merita sa te sui in avion. Oricand.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>