Screen Shot 2015-03-07 at 11.43.14 PM

In Pappano we trust

 

In lumea operaticilor, epoca Internet, vestile circula extrem de repede. Asa se face ca savurand o inghetata in fata la Scala, inainte de “Les Troyens”, discutam despre faptul ca faimosul cal nu va veni pe scena cu efectele pirotehnice cu tot. Din motive de securitate. Lumea e dezamagita caci, oricat de prestigiosi ar fi cantaretii si dirijorul, calul este asteptat cu aceeasi ardoare si curiozitate aici la Milano. Noi dam din cap aprobator: am vazut premiera de la Londra. Compatimim operatici in stanga si-n dreapta. Da, ce pacat, efectul era superb.

La momentul oportun s-a dovedit ca solutia gasita imita excelent focul, asa ca nimeni n-a fost dezamagit. Foc a fost, intr-un tablou mai spre sfarsit, unul destul de serios si spectaculos. Pompieri in sala, asa cum am aflat ulterior ca se afla la toate spectacolele. Just in case. Cea mai frumoasa meserie in Italia, zice o prietena. Va dati seama cate spectacole vad oamenii astia???

Despre primirea lui Pappano la Scala v-am povestit pe Facebook. Inteleg de la operatici cu state vechi ca Scala n-a vazut asa ceva de foarte multa vreme. Intensitatea am simtit-o pe pielea mea, asezata fiind eu la galerie, langa cei mai activi loggionisti. Mi s-a facut pielea gaina. Dupa fiecare pauza, Pappano trebuia sa ingaduie un sir lung, patimas de aplauze si interpelari inainte sa poata incepe. Oricat de perfectionist si experimentat ai fi fost, n-aveai cum sa nu te predai total la ce au facut Pappano si orchestra sambata seara. Ca vor suna foarte bine, n-aveam dubii. Ca acustica salii i-a ajutat, am acceptat. Dar ca o orchestra poate fi dusa de liderul ei catre o redare ireal de frumoasa, care te trimite efectiv in transa…nu mi-am imaginat. Pentru ca n-am mai experimentat niciodata asa ceva. Imaginati-va ca se intregistreaza un disc. Un dirijor exigent repeta fiecare bucata de sute de ori pana iese perfect. Se iau bucatile si se pun impreuna pe disc. Se difuzeaza discul la cel mai performant sistem, dolby surround. Asa a fost. Nici mai mult, nici mai putin.

Cu toata expertiza si prestigiul lui, venirea lui Pappano la Scala era susceptibila de orice dezvoltare de situatie: a fost debutul ca dirijor de opera in acest teatru, urma sa performeze in fata unui public imprevizibil care si-a devorat idolii de atatea ori. Tocmai de aceea, imensa dovada de afectiune revarsata cu generozitate si decibeli la maximum a fost impresionanta si induiosatoare. Toate cele ce i-au fost strigate lui Pappano au fost, de fapt, un strigat de ajutor: avem nevoie de o Figura la Scala. De un Lider. De un Icon.

Ce vehicol minunat a fost aceasta orchestra pentru o distributie ideala, echilibrata, consistenta. Anna Caterina Antonacci in Casandra era deja familiara cu productia, a cantat si la Londra. Dictia ei in franceza e impecabila, pur si simplu se intelege fiecare cuvant. Vocea, seducatoare, proaspata. Partitura e sfanta, desigur, dar vocea ei este rar si convenabil situata undeva intre soprana si mezzosoprana. Ceea ce ii permite, mi se pare mie, o interpretare in culori superbe. Este apoi o artista de o mare expresivitate corporala: regizorul a atasat si o dimensiune coregrafica rolului ei: o serie de miscari complexe, unele proprii dansului tribal. Antonacci este o interpreta foarte buna si aici. Probabil ca e o atleta in viata civila :-)

Daniela Barcelona in Didon are un rol de mare intindere si anduranta. O profesionista a coloraturilor Rossiniene si a rolurilor mai…eroice (ultima data am vazut-o la Londra in Malcom/”La donna del lago”), Barcelona a facut o Didon splendida. Interpretarea ei a fost egal puternica si sensibila, solida si delicata, figura tragica la final. Un mare merit si pentru consistenta, are cel mai lung rol din opera. O artista de mare statura: si la propriu (cam 1.90) si la figurat.

Si ca sa ducem idea mai departe exact din acest punct, Gregory Kunde (Enea) este si el…foarte inalt. Genul solid, impunator. Dupa 5 ani de preumblari operatice prin Europa, pentru Kunde am decis sa vin la Scala. Dupa parerea mea, Kunde e un artist urias: este si va ramane, in repertoriul lui, un reper indiscutabil de interpretare. Este o legenda. Este artistul pe care il urmeaza un grup solid de fani in cele mai inedite si greu de accesat locatii. Care glumeau sambata seara asteptandu-l dupa spectacol: Gregory este la a doua tinerete, la 60 de ani.

Pe scena la Scala trebuie sa fie un erou (Enea). Kunde este impozant, are statura sa fie ceea ce rolul ii cere. Are carisma cu care fascineaza. Are vocea incredibil de proaspata, cu un timbru aparte care o face sa se distinga cu usurinta chiar si in ansambluri unde canta cam 100 de persoane. Are tehnica impecabila care ii permite o trecere lina intre pasaje, pianissimi eterici si acute (ah, faimoasele lui acute) sigure si penetrante. Le-a oferit cu siguranta de cate ori erau scrise in partitura. S-a oferit pe sine cu tot ce a avut mai bun, culminand cu aria din ultimul act, terminata in genunchi cu mainile larg deschise catre public. A impresionat pana la lacrimi (da, si loggionistii plang!) in “Nuit d’Ivresse” unde vocea lui s-a impletit sublim cu cea a Danielei Barcelona. Am iesit la pauza cu lacrimi in ochi.

A fost exact asa cum mi l-am imaginat. Un artist care inca face diferenta. Care a avut o seara exceptionala. Care are inca foarte multe de spus.

Am plecat spre casa cu sentimentul ca am fost martora la o seara cu totul speciala. Cu bucuria ca s-a nimerit sa se intample asa chiar la prima mea vizita in acest teatru.

3 comments

  • Ioana

    Ce titlu simpatic si inspirat! :)
    Multumesc pentru impresii si sunt incantata de succesul lui Pappano la Milano. Printre cele mai frumoase amintiri muzicale ale mele sunt cele doua concerte cu Santa Cecilia de la Festivalul Enescu 2013: Simfonia a 9-a de Dvorak (cu partea a doua de o delicatete extraordinara) si un ravasitor Recviem de Verdi.

  • Daniella

    Sa nu uitam contributia extraordinara a corului la succesul serii, fiind un personaj important in desfasurarea dramatica a povestii.
    A fost o atmosfera incendiara si nu numai din cauza calului troian :-) Ploaia de ‘bravo’, ovatiile, aplauzele, strigatele adresate tuturor celor implicati au fost emotionante, iar indemnurile disperate adresate lui Pappano de a salva La Scala au fost coplesitoare.
    Foarte bine a punctat OperaOnline toate elementele care au facut ca seara sa fie una cu totul si cu totul speciala.
    Si in pauze atmosfera din sala a fost antrenanta: vecinii din stanga si dreapta mea, care au tinut masura si au dirijat aproape tot spectacolul, discutau infocat despre acest spectacol in comparatie cu alte productii pe care le-au vazut de-a lungul timpului – vecinul din dreapta avea o varsta venerabila, deci si multe secvente de memorat. Spre sfarsitul serii eu am aflat ca e membru in Asociatia Amici dei Loggione, iar el si sotia lui au fost surprinsi sa afle ca am venit special din Romania pentru aceasta reprezentatie (se pare ca nu am scapat inca de publicitatea negativa in ceea ce priveste tara noastra).
    Pe cat de impresionata am fost de spectacol in intregul sau, pe atat de coplesita am fost de reactia foarte puternica a publicului italian, evident pasionat de opera si, iata, nu numai de cea italiana.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>