Screen Shot 2015-03-07 at 11.23.05 PM

LA DEVIA

Ai fi zis c-am sa ajung acasa si-am sa ma napustesc pe hartie sa povestesc. Nu mi-a venit. Ce sa zic mai intai? Cum arata? Cum canta? Ca o venereaza publicul? Ca e o institutie in Italia??

“Maria Stuarda” este opera mea preferata. N-o vazusem niciodata pe scena. Italia este patria operei. Nu pusesem piciorul. Mariella Devia e…Mariella Devia. N-o vazusem niciodata live. La Scala fusese iremediabil intens cu o seara inainte. Tot o premiera.

Verona, Teatro Filarmonico. Duminica Floriilor. Ultima dintre cele trei reprezentatii cu “Maria Stuarda”. Mariella Devia a implinit 66 de ani in ziua precedenta…

Ganassi.

O productie minimalista, Sonia Ganassi in Elisabetta este o prezenta covarsitoare, interpretativ si vocal. O portretizare taioasa, cruda, Regina este de neinduplecat. Ganassi se misca bine in personaj, guverneaza cu superioritate scena, supusii, apropiatii si…rivalii. Vocal, este o forta a naturii. Cu vitalitate si volum demn de stadion, experimentata in interpretare, stie exact (si transmite) cine este Elisabetta. Atat de puternica, pianissimii si alte parti suave din rolul ei te iau pur si simplu prin surprindere. Este o acoperire de expresie destul de larga, foarte bine executata intre extreme. Si se opreste spectacolul dupa prima ei arie importanta. Se aplauda (si aclama) indelung. Asa va fi toata seara. Se canta, spectacolul se opreste. Se reia cu greu. Si tot asa. Bine am venit intr-un teatru italian in care canta ai lor. Si inca n-a aparut Devia.

Maria Mariella Stuarda.

Intr-o rochie alba-spuma, Devia intra in spectacol si se pastreaza asa pana la final: eterica, de silueta subtire, demna fara sa fie sfidatoare. Personajul ei este construit in cheia simplitatii. Adevaratul spectacol e in voce.

Pana sa ma dumiresc bine, ajungem la “O nube…”. Ma asalteaza asteptarile cu care am venit, comparatiile, curiozitatile. Ma predau in primele 10 secunde, atunci cand incep sa-mi curga lacrimile siroaie pe obraji. Si eu nu plang la opera. Nici la filme…Inainte de toate, efectul vizual este covarsitor, in productia minimalista Devia este, in rochia ei alba, punctul de forta si lumina a unui spatiu intunecat si aproape gol. Ce ma surprinde mai intai este prospetimea vocii. Ar fi foarte greu sa-i dai varsta daca doar ai asculta. Aceasta impresie mi se fixeaza total, putin mai tarziu cand rosteste “Figlia impura di Bolena” cu o voce atat de tanara…

Era de ajuns numai acest moment (“O nube…”) ca sa prind esenta a ceea ce este Mariella Devia: tehnica impecabila, timbrul special, uriasa putere de a transmite prin sensibilitatea interpretarii si impactul imediat pe care il are asupra urechilor si sufletului meu. Pentru mine a fost infinit mai mult decat ma asteptam iar lacrimile le-am pus pe seama tututor celor enuntate mai sus. In plus realizez ca sunt privilegiata sa asist la acest spectacol, venind de la asa distanta.

Ascult, ca de vazut nu mai vad asa clar din cauza lacrimilor (stau destul de aproape) si-mi aduc aminte de o imagine similara. Acum 10 ani, intr-o secventa pe YouTube, Mariella Devia canta Lucia, tot intr-o rochie alba, tot intr-o maniera aproape ireala. Intr-un fel, suntem tot acolo…

Curgerea spectacolului e trunchiata de aplauze asurzitoare. Care nu se mai termina. Strigate si aplauze incep iar cand crezi ca s-au potolit. In tot acest timp Devia si Diana Mian (Anna Kennedy) raman imbratisate, asa cum le-a prins finalul scenei. Dirijorul pesemne ca invata ceva din asta, ulterior leaga cateva momente ridicand bagheta imediat si nelasand loc pentru intreruperi. Nu i-a iesit tot mereu :-).

Intre timp, e loc si de alte descoperiri mai interesante: Dario Schmunck in Leicester, exact amprenta vocala pe care m-am fixat pentru acest rol. Dupa ce-am ascultat iar si iar opera asta, am niste drepturi, nu? :-)

M-a epuizat acest spectacol. Incarcatura emotionala a fost atat de mare incat finalul n-a facut decat sa-mi dea lovitura de gratie. Scena rugaciunii a fost apogeul unei interpretari memorabile. Asezata in linie cu membrii corului, in genunchi, cantand impreuna cu ei, Mariella Devia a canalizat forta acestul moment: cantand cu ei dar distingandu-se clar ca timbru. Apoi singura, finalul de o incarcatura greu de suportat, cu acel crescendo unde trebuie sa nu te tradeze nimic: tehnica, rezistenta, vocea…Am incheiat si eu seara, tot cu lacrimi in ochi.

La final, spectatorii au retinut artistii pe scena mult si bine. Corul si publicul i-au cantat “La multi ani” Mariellei Devia.

Atata incarcatura intr-un spectacol eu n-am mai trait. Italienii pe semne ca umbla cu pastilele de tensiune la ei…

Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc, cum ar fi fost daca ROH ar fi distribuit-o pe Devia in noua productie de “Maria Stuarda” din iulie? Sigur, imi place enorm si DiDonato, am bilet deja.

Call me crazy, dar nu cred ca ar fi fost deplasat deloc. Ar merita si englezii sa o asculte pe Mariella Devia, aceasta artista fenomenala intr-unul dintre rolurile ei semnatura.

Foto header@gbopera.it

 

Mariella Devia dupa spectacol

 

1 comment

  • Daniella

    Italienii stiu sa-si pretuiasca talentele si sa o arate cu o pasiune incredibila. Si nu au cum sa nu faca asta, cand pe scena se afla legendara Mariella Devia si, de asemenea, parteneri pe masura, cei mai multi dintre ei italieni. Am avut asteptari mari in ceea ce o priveste pe Devia, dar nimic nu avea sa ma pregateasca pentru cascada de emotii si intensitatea coplesitoare a felului in care transmite vibratii, trairi, emotii. A o asculta live este o experienta unica, vocea este clara, frumoasa, fara urme de uzura (cum ne-am astepta la varsta aceasta), iar personajul este adus in fata spectatorilor aproape exclusiv prin muzica. Sigur, isi permite luxul acesta, avand o tehnica impecabila ce serveste exprimarea trairilor personajului (apropos, frazele muzicale sunt atat de fluide incat de multe ori ai senzatia ca nu respira).
    A facut echipa excelenta cu Sonia Ganassi, s-a vazut ca au mai cantat impreuna rolurile acestea. Iar Ganassi i-a tinut piept cu tenacitate si forta. Am avut senzatia ca se zguduie teatrul cam ca si atunci cand am auzit-o pe Marianne Cornetti la Timisoara in ‘Adriana Lecouvreur’. M-a cam infricosat, dar m-am linistit la autografe, cand am vazut ce simpatica e :-)
    Dario Schmunk a fost o surpriza placuta si s-a potrivit bine in distributie.
    Productia nu a avut nimic special, dar poate asta a fost si ideea: sa lase loc muzicii si interpretarii deosebite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>