Screen Shot 2015-03-06 at 11.10.01 PM

Oare ce ar fi spus Puccini?

 

Daca am avea ocazia, brusc, sa vedem pe scena la nivelul de detaliu oferit in transmisiile HD, probabil ca am fi revoltati daca “Tosca” n-ar avea pana si unghiile facute cu rosu. Pentru ca asa ar merge cel mai bine cu rochia rosie, stil empire: adica de ce si-ar permite cineva sa ne scoata din zona noastra de confort?

Dupa ce am vazut repetitia generala cu public la “Tosca”, spectacol prezentat de ONB, aaaa, stop…vreau sa fac o paranteza!

[a venit foarte multa lume la generala desi nu s-a anuntat oficial prin mijloacele de comunicare ale teatrului. Pe principiul stiu pe cineva – care stie pe cineva – care stie pe cineva. C-asa e in teatru! La noi.]

Cum ziceam: am venit acasa cu multe impresii, idei si nedumeriri, drept pentru care am terorizat, via telefon, mai multe persoane din mon entourage, ca sa-mi expun opiniile. Am rezistat stoic in fata tuturor celor care erau atacati, enervati, oripilati. Nu gasesc oportun sa ma exprim public dupa o generala: nu toata lumea se pune 100% in mood-ul de spectacol, nu toata lumea canta 100% “pe voce” etc. Deci, nu-i relevant.

Am revenit, desigur, la spectacol. Cu bilet platit & all. Am plecat cu fix aceleasi impresii de la generala.

Aceasta productie (imprumutata) este cenusie. Este urata. Nu ma luati cu estetica uratului. Desfasurarea ei la nivel de set design si miscare scenica mi se pare lipsita de creativitate. Dar nu ma socheaza si nici nu ma supara. Ma lasa fara reactie. Am vazut si altele. Mai cenusii. Aceasta nu are nici macar “meritul” sa ma fi socat.

Dar, dincolo de toate acestea, ideea regizorului mi s-a parut interesanta: de-constructia unei scheme comune in plotul de opera (mai ales cea italiana, aici verismo): dragostea, iertarea, lupta pentru idealuri sunt sublimate, puternice, redate in cheie dramatica, aproape paroxistica. Nu si in aceasta productie: Tosca e o femeie calculata care il omoara pe Scarpia cu sange rece. Cavaradossi o ia razna – cand aude numele lui Scarpia, la final, isi pune un scaun in cap. Traumatizat de relele tratamente si de desfasurarea lucrurilor in general, ne da peste cap toate socotelile cu care am venit de acasa. E slab. A fost doborat psihic. Ca sa vezi, ce surpriza.

Mai simplu spus, e ca-n viata domnule! Prozaic, de cele mai multe ori, reactionam de o maniera care nu e neaparat exacerbata, tumultoasa, definitiva, romantica, inaltatoare (fie la mai bune, fie la mai rele…).

Exista un contra argument care, admit, sta in picioare: muzica este in anumite momente de un dramatism care nu-si gaseste corespondent in ce se intampla pe scena. De exemplu, parca e prea multa retinere in interactiunea dintre Tosca si Scarpia. Muzica cerea mai mult, mult mai mult…

Regizorul nu a facut aceasta productie pentru Bucuresti dar cred ca ar fi fost interesant pentru el sa observe reactia publicului bucurestean si sa ia la cunostinta motivele nemultumirilor.

Si eu am avut cateva of-uri. Pe multi i-a infuriat decizia de a elimina momentul in care Tosca pune lumanari la capul lui Scarpia dupa ce l-a ucis. “E scris in partitura de Puccini insusi”. Aici mi se pare mie ca vine intrebarea cea mai importanta: oare ce ar fi spus Puccini despre calitatea vocala a acestui spectacol? Despre maniera in care dirijoarea a ignorat total faptul ca pe scena sunt niste artisti care canta (si ei!), care trebuie sa “patrunda” in sala :-(.

Nu mi-am propus sa dezvolt prea mult pe tema asta, stiu ce am auzit. Si ce n-am auzit. Volumul asurzitor impus de dirijoare a anulat, cel putin pentru mine, performanta foarte buna a orchestrei. Pentru ca a sunat frumos. A sunat a ceea ce stim noi ca e Puccini.  Dar ce pacat ca a “urlat” din toti rarunchii si a obligat vocalii sa faca eforturi ca sa razbata. De multe ori i-a acoperit total. Am o mare nedumerire aici: de ce??

Iano Tamar mi se pare categoric o voce de Tosca. Mi-a placut “Vissi d’Arte”, mai ales partea de final. In rest,  nu m-am impacat prea bine cu bruschetea cu care ataca anumite pasaje, abrazivitatea. Vroiam ceva mai multa sensibilitate, dulceata, indragostire. Catifea.

Cat despre tenor (Lorenzo Decaro), l-am compatimit, pur si simplu. Dificultatile cu care s-a confruntat, la care se adauga constructia personajului lui, m-au “inmuiat”, pur si simplu. Saracu’ , mi-am zis. O voce tipic italiana, in culori teribil de frumoase, dar pentru alte roluri, ori…alt timp de muzica. Cum sa simti altfel cand il vezi chinuindu-se in timp ce striga “Vittoria”, prelungind dureros, pentru efect probabil, un vibrato deranjant. Cred ca figura lui de om de treaba si situatia in care l-a pus regia, m-au facut sa uit ca am dat bani pe bilet ca sa fiu acolo. Ca eram la un spectacol cu invitati internationali. Vai mie.

Nu mai dezvolt pe tema asta. Dar tin neaparat sa spun ca singura voce care mi-a facut cu adevarat placere a fost cea a lui Marius Bolos in Angelotti. A sunat foarte, foarte bine.

Ce este cert, acest spectacol n-a lasat pe nimeni indiferent. Din varii motive. Zile bune dupa, a fost subiectul principal de discutie, pe unde umblam. Ce m-a contrariat si m-a amuzat, in acelasi timp, a fost reactia dura, categorica si intransigenta a celor ofensati dupa ce…vazusera fotografiile. Sigur, erau bine informati, aveau si puncte de vedere pertinente. Dar cum sa te ambalezi atat de tare, sa dai verdicte pentru ca ai vazut poze? Pentru ca ti-au povestit tie prietenii? Cum sa nu lasi tonul mai moale si o oarecare umbra de indoiala tocmai pentru ca stii ca experienta spectacolului live nu poate fi inlocuita de…nimic?

Nu mi-a placut acest spectacol din mult mai multe motive decat am listat aici. Dar nu pot nici sa inteleg de ce nu avem ceva mai multa deschidere. De ce nu acceptam ca spectactacolul de opera evolueaza. Ca si noi, spectatorii, trebuie sa ne asumam riscuri si sa lasam prejudecatile acasa. Cine stie, unele idei ale acestor regizori care conduc acum lumea teatrului de opera, s-ar putea sa ne placa. Sau nu. Nu ne obliga nimeni la nimic.

Cred cu tarie ca daca in aceasta productie de “Tosca” s-ar fi cantat stralucit, putin ne-ar fi pasat de schele, de saracia camerei lui Scarpia si de sangele rece al protagonistei. Am fi plecat acasa fericiti. Si-am fi uitat de schele a doua zi.

Daca vreti o parere de spectator.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>