2015-09-15 17.28.12

“PRESS PASS”, acces la o lume fascinanta

De cate ori urmaresc sau citesc un interviu realizat de Marius Constantinescu, ma simt razbunata. Pentru toate acele oportunitati pe care multi jurnalisti le au si pe care, de cele mai multe ori, le rateaza intr-un banal dureros. Pentru noi, melomanii, si chiar si pentru cei care ar avea sansa, citind, sa acceada la un alt bagaj de informatii. Sa-si alimenteze dorinta de a vedea un artist, de a asculta o anume lucrare. De a aprofunda un subiect.

 

Am luat toate cartile lui, n-am pastrat niciuna. E un tip de lectura pe care vrei sa-l faca si altii. Volumele s-au urcat cu mine in avion si s-au intors in alte case, cu alte avioane, in alte tari. Au plecat si cu posta clasica, unele: “ce aveti acolo?” – “o carte” – “ia sa punem pe cantar”, “timbre aveti?” – “am” – “face 3-4 zile lucratoare” – “nu-i bai, sa ajunga e important.”

 

Luni dimineata ma infiintez iar la posta. “Press Pass”, ultima carte a lui Marius Constantinescu, pleaca undeva departe. Nu inainte de a o fi vamuit-o si eu, din scoarta-n-scoarta. Multe, foarte multe interviuri. Cartea a fost promovata cu un citat din pianista Helene Grimaud care il complimenteaza pe autor (“Am dat mii de interviuri in ultimii ani. Nu cred ca mi-a mai adresat cineva intrebari atat de fine, de interesante, de bine tintite.”). Grimaud a scris un roman. Este, deci, si o recunoastere in breasla – de la autor la autor. Un interviu care mi-a placut, evident.

Dar cel mai tare il “invidiez” pe autor pentru discutia cu Ton Koopman. Eu imi aduc aminte de editia trecuta a Festivalului George Enescu unde am ascultat “Requiem”-ul de Mozart pentru prima data live. Era la Ateneu, cu orchestra baroca a lui Ton Koopman. Complet diferit fata de ce ma asteptam. Posibil ca as fi avut o receptie mai buna, mai profunda daca as fi citit acest interviu inainte. E un portret cat se poate de firesc a lui Koopman. Un muzician erudit si pasionat, de 68 de ani la vremea respectiva, povesteste fara pretentii si extrem de informativ despre lumea muzicii pe care o dirijeaza, despre “chestiunea” instrumentelor de epoca. Mi-ar fi placut sa-l cunosc pe acest om!

Imi dau seama citind aceasta carte, si interviul cu Koopman in special, ca uneori avem nevoie de exact genul asta de discutii – portrete – expuneri ca sa ne pregatim pentru un concert. Pentru ca, in cazul multor artisti de acest calibru, concertul este o expunere a propriilor idei despre muzica, a propriei sensibilitati. A acelui “personal touch”.

Iata la ce foloseste “Press Pass” la casa omului meloman (dar nu exclusiv).

Si daca ma grabesc sa trimit cartea unor prieteni vorbitori de limba romana (traitori peste mari si tari) este si pentru stilul autorului, mai ales in scurtele portretizari pe care eu le citesc intotdeauna la inceput. Exact, placerea lecturii vine si din maniera de a scrie, descrie si de a utiliza limba.

 

De data asta, o sa tin si eu un exemplar, in teancul meu de lecturi melomane permanente (a se citi haos de carti, reviste si Kindle-ul ticsit cu chestii operatice).

 

Am si uitat ca prima data cand am deschis cartea a fost exact la pagina 31 unde scrie negru pe alb: ”Mie nu imi place Ian Bostridge”. V-am facut curiosi, nu?

 

@Marius Constantinescu: eu il ador pe Ian Bostridge, cu atat mai mult dupa ce am citit interviul :-).

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>