Daca toate duminicile ar fi asa…

Prietenii mei operatici pot depune marturie ca obisnuiesc sa plec de la spectacol daca nu ma prinde. Si mi s-a intamplat destul de des in ultima vreme.
La spectacolul de duminica seara de la Ateneu am mers dintr-o mare curiozitate si, in egala masura, din entuziasm pentru program.
Recunosc sincer ca am o doza de scepticism pentru conceptele mixte unde se canta & lectureaza intr-o minima regie.
In primul rand, mi-a placut dozajul luminii in sala care ne-a plasat intr-o atmosfera de calda intimitate, inca de la inceput. Apoi minimalismul elegant de pe scena – lumanarile reale (se mai practica si cele cu beculete in varf): la final protagonistii le sting si fumul care se ridica din ele marcheaza indubitabil sfarsitul serii.

Inapoi la inceput pentru o precizare importanta: Marius Constantinescu ne-a rugat sa nu aplaudam dupa bucatile muzicale pentru a nu “reteza” fluiditatea serii. Excelenta idee, asa se face ca am ramas conectati la lumile lui Wagner si Verdi fara intreruperi prozaice…

Mi-a placut ideea de a acompania lecturile din jurnalele/scrisorile Cosimei Wagner si ale Giuseppinei Strepponi si cu arii/cantece/lieduri de alti compozitori. N-am mai ascultat niciodata live “L’heure exquise” de Hahn si ii sunt recunoscatoare Leontinei Vaduva ca mi-a oferit o emotie asa frumosa prin interpretarea ei. Si o lacrima in coltul ochiului. As fi dorit sa pot aplauda acolo unde barometrul meu personal de emotie imi cerea s-o fac: dupa “L’heure exquise” (Reynaldo Hahn), “Regatta Venezia” (Rossini) si “O, salce” (Verdi). Aceasta din urma as spune ca este o semnatura a Leontinei Vaduva, mi-aduc aminte de un recital de acum multi ani la Sala Radio unde i-a dat o interpretare care mi-a ramas in suflet.

Lectura Medeei Marinescu mi-a placut mult, mie mi-a dat, pe langa informatii noi, si un contur al personalitatii celor doua doamne.

Daca toate duminicile ar fi asa…