Batista, nu trebuia sa-mi lipseasca batista!
Sunt intr-o relatie love-hate cu aceasta productie de “Otello”. Pentru diferite motive, am ajuns s-o vad de multe ori. La Festivalul Enescu, desi eram pana peste cap de ocupata, pentru ca, deh, prezenta in cercurile noastre era…obligatorie. Nu mi-a placut. Nu m-a prins. Nici muzica, nici punerea in scena. Vezi, inca o data imi dau seama: trebuie sa mergi cu inima deschisa la spectacol. Sa-i dai o sansa. Vineri i-am dat. Acum e love – love :-).
Mai incolo, am repetat experienta pentru un artist sau altul. Pentru mine, “imprietenirea” a durat pret de multe spectacole. Ramasesem blocata in cateva momente, mai ales cele ale Desdemonei, carora Iulia Isaev le-a dat de fiecare data o interpretare atat de sensibila. Vineri seara, mai mult ca oricand, a fost intr-o adevarata stare de gratie, m-a emotionat pana la lacrimi la final. Pe multi, de altfel.
La polul opus, in expresia maleficului, Iago si-a gasit o interpretare de forta dar subtil nuantata pana la nivel de detaliu. Vocal si interpretativ, Stefan Ignat a produs un impact real, o seara foarte buna. Un personaj de substanta.
Pe Cristian Mogosan in Cassio, il iau ca pe un “cadou” pe care ni-l face teatrul: pentru ca ne ofera ocazia sa ascultam aceasta voce frumoasa si impunatoare intr-un rol secundar. Cum sunt la a nu – mai – stiu – cata reprezentatie si cunosc productia destul de bine, as vrea sa remarc si buna integrare a lui Mogosan in regia spectacolului, o interpretare credibila pana la microgestica (da, am urmarit!). Avand in vedere ca este invitat. Bravo!
S-a adunat, de altfel, o distributie echilibrata, asa cum n-am mai vazut de ceva vreme. Andrei Lazar (Roderigo) imi place, ne place tuturor si speram sa-l auzim si in roluri de intindere ceva mai mare. La fel si Justinian Zetea (Montano) cu timbrul lui asa placut.
Orchestra a sunat frumos sub conducerea lui Adrian Morar, cu cresteri dramatice de efect. Corul, intr-o stare speciala si “vinovat” pentru unele dintre cele mai inaltatoare momente.
Otello, in interpretrea lui Daniel Magdal, mi-a placut mai mult in partea a doua. Cu “atacuri” acute lansate din scurt, m-a facut sa sar in scaun de cateva ori. O abordare mai…brusca, mai ales in prima parte ar fi meritat sa opteze pentru curgere mai melodioasa si mai calda. Sa fie, cum se spune, mai muzical. O vocalitate care tine, mai ales, de gust.
Cu toate bunele intentii si ritmul bine asezat al serii, duetul Jago – Otello a fost cam descentrat, nu a avut impactul asteptat.
Reactiile publicului la iesirea de la spectacol merg de la “ma asteptam la mai mult” pana la “m-a miscat pana la lacrimi”. Cam asta am constatat stand de vorba cu mai multi melomani. Receptia actului artistic este relativa, trebuie sa acceptam asta. Cand ne place e simplu. Cand nu, cred ca cel mai important e sa o exprimam fara incrancenare. Nu face bine la suflet. Al nostru, in caz ca va intrebati :-).
Sa fiu sincera, m-am urnit destul de greu (vremea, oboseala etc.) dar ma bucur ca am venit la acest spectacol pentru ca am plecat cu o stare de bine si cateva momente bune de pastrat in suflet pe drumul spre casa.
Foto@ONB Website