screen-shot-2016-12-07-at-21-06-29

2016. Anul meu cultural

Obligata de maniera in care s-a asezat viata mea anul asta, dar si de circumstante nefericite prin care unele institutii culturale autohtone m-au facut sa nu le mai calc pragul de la un punct anume si din principiu – am vazut mult mai putine spectacole de opera. Mai mult teatru. M-am intors la marea mea dragoste, cartea.

Diversitatea si selectia mai pe spranceana, am constatat, fac bine la metabolismul omului. Se aseaza toate mai altfel, in minte si-n suflet. Cred ca-i o directie pe care am s-o pastrez si pe viitor, ma simt infinit castigata.

Ce-am vazut, trait, experimentat:

 

FIDELIO, Onb

De departe cel mai bun spectacol de opera pe care l-am vazut in ultimii ani, luat ca intreg. Oferta dramaturgica a lui Graham Vick imbarca spectatorii intr-o experienta cum nu au mai trait, ii trage din zona de siguranta (pe toate planurile) si ii trece prin stari si senzatii similare cu ale personajelor: ati putea fi in locul lor oricand. Ambiguitatea anumitor momente, neobisnuite pentru sala de spectacol, te fac sa te intrebi daca asisti la un happening pus la cale de regizor sau la o reactie ad-hoc a spectatorilor care sunt mirati, uluiti etc.

Ma feresc sa dau exemple pentru ca autenticitatea acestei experiente depinde sau, mai exact, este conditionata de lipsa oricarui bagaj de informatii. Noi, vazand premiera, n-am fost in acest pericol. O sa fac totusi o exceptie. Admit geniul lui Vick, mai ales in scena in care prezinta adancimile tenebroase ale inchisorii in care se afla Florestan: actori care jucau pe alti detinuti au fost plasati in afara salii de spectacol, undeva in foaier probabil, strigau cu glasuri stinse (dupa ajutor, dupa un strop de apa). Desi stii ca este o conventie teatrala, din scaunul tau de catifea, ti se face pielea gaina pentru ca pur si simplu ti se ofera o transbordare in locul din adancuri fara ca tu sa te misti din loc. Fara sa ti se arate nimic. Doar auzind. Si nu muzica. Nu cred ca am vazut lucru mai impresionant.

Cu acest spectacol, Graham Vick ne-a adus in lumea buna a operei, macar si pentru o zi. Muzical, ne-a facut marea surpriza si placere s-o ascultam pe Asineta Raducanu in Leonora. A fost pur si simplu splendida. A doua zi dupa premiera eram deja la Londra pentru niste spectacole senzationale, dar nu mi-am putut scoate Fidelio din minte si mi-am livrat impresiile la absolut toti cei pe care i-am intalnit. ONB ne este datoare sa programeze acest spectacol.

 

LIVADA CU VISINI, Festivalul National de Teatru. Un spectacol Mali Teatr in regia lui Lev Dodin

Sa vad un Cehov cu rusi era visul meu. Ma ambalasem inca de cand Marina Constantinescu a anuntat (prin primavara) ca spectacolul care a sedus o lume intreaga vine in FNT. Cand s-au pus biletele in vanzare, din precipitare si entuziasm, am luat intai la o proiectie a unui spectacol vechi TVR, mirandu-ma cat e de ieftin :-)))). M-am uitat cu atentie, asta nu-i Livada mea, zic. Si m-am aruncat in lupta iar.

Asa cum ma asteptam, eram in transa de la primele fraze in rusa. Despre actorii de pe scena nu stiam nimic, am venit foaie alba. In buza scenei stau adunate acareturile familiei, asa anunta Lev Dodin, de la primul minut ca sunt pe plecare, cu un picior afara din casa. Mi-a placut mult metafora. E greu de descris ce placere imensa am simtit pentru fiecare secunda din acest spectacol. Actorii din trupa Mali Teatr sunt uriasi, toti. Dar jocul lui Danila Kozlovsky in rolul lui Lopahin a sedus si ingenuchiat sala. Un barbat frumos, putin peste 30 de ani, care intre timp face si roluri in blockbustere (nu stiam atunci), de o forta si de o carisma care ne-a lasat cu rasuflarea taiata. S-a vorbit despre el multe saptamani dupa. Intr-o emisiune radio, Rodica Mandache spunea: “un actor ca asta se naste o data la o suta de ani”.

Pentru punctul culminant, in care Lopahin anunta ca a cumparat livada, Lev Dodin propune o introducere atipica. Danila Kozlovsky canta “I did it my way” (in engleza). A fost o scena ravasitoare, mai ales datorita actorului care a ars intens si adevarat facand din acest moment cheie strigatul de victorie a celui ce a razbit, si in numele predecesorilor sai, intr-o expresie onesta si profund umana mai degraba decat vulgar-desantata a celui care a vizat o revansa personala. Mie mi-au curs lacrimile pe obraji, ca multor altora din sala. Care era alcatuita in proportie de 80% din actori, regizori. Oameni de teatru care au venit sa se incarce, fara vanitate, dintr-un mare spectacol.

Cred ca suntem privilegiati sa fi fost acolo.

 

VITTORIO GRIGOLO, baiatul de aur al operei

M-am intersectat cu Grigolo de doua ori anul asta. In iulie m-am deplasat la Londra pentru Kunde in “Il Trovatore”. “Werther” cu Grigolo si DiDonato a intrat la pachet pentru ca se intampla tot in saptamana respectiva. Sincer, aveam dubii ca Grigolo poate accede la eleganta si rafinamentul pe care il presupun partitura, rolul si…limba franceza. Cat m-am inselat! Vocal a fost impecabil, dictia la fel. Interpretarea versatila, de bun gust. Pasional, da, dar in spiritul curentului romantic din care se revendica personajul. Am fost atat de incantata de maniera in care a facut rolul inca mi-am luat imediat bilet pentru toamna ca sa-l vad in “Les Contes d’Hoffmann”. Un spectacol all star care arata extrem de atractiv pe hartie dar care a fost in final dezlanat, plictisitor (cu un Thomas Hampson in vizibil declin vocal). Grigolo a fost locomotiva spectacolului cantand in asteptari si achitandu-se cu succes de dimensiunea actoriceasca a rolului pe care regizorul l-a gandit destul de elaborat si care cerea, obligatoriu, un actor bun.

Asa am avut revelatia ca in materie de tenori, Grigolo este astazi the whole package si cea mai completa experienta pe care o poti trai ca spectator. La vocea foarte buna se adauga un actor senzational si un interpret care arde pe scena. Asa cum o facea odata Villazon. Si asta nu o sa se schimbe prea curand.

 

SONDRA RADVANOSKY. Iat-o pe Manon Lescaut

Sunt mai bine de opt ani de cand am vazut-o de Radvanovsky (tot la ROH, in “Il Trovatore”). N-as mai fi ales sa vad acest “Manon Lescaut” de la ROH inca o data, daca nu-mi puneam toate sperantele in Radvanovsy ca sa aud si eu acest rol cantat de o voce mai ales mare, de anvergura. Cele despre care ne plangem ca nu mai exista. Acum 3 ani, la premiera, Opolais a facut un Manon Lescaut viu si sensibil dar vocea nu e atat de plina si carnoasa.

Sondra Radvanosky imi indeplineste dorinta de a ma cutremura la “Sola, perduta…”, pentru prima data LIVE. Toata interpretarea ei a fost o experienta fabuloasa pentru ca e o mare voce si o voce mare dar pe care o struneste senzational. Am plecat fericita din teatru. Si nu este singurul motiv. Ia sa vedem ce urmeaza.

 

LEVENTE MOLNAR. Revelatia mea pe 2016

Des Grieux in productia amintita. Sunt impresionata de timbrul vocii, de inteligenta cu care e expusa. De frumoasele posibilitati ale acestei voci si de anvergura profesionala pe care o pot si o vor genera, sunt sigura. Mi-a facut mare placere sa-l ascult. Foarte mare!

 

MANDEAL explica Romeo si Julieta

Din tihna de dupa amiaza de august a parcului din fata Cazinoului Sinaia, n-ai banui ca inauntru o orchestra tanara repeta Prokofiev. In dependentele Cazinoului se desfasoara un targ oarecare, cu de toate pe tarabe. Furata de peisaj si de pestrit merg din stand in stand si urechile capteaza din ce in ce mai tare muzica. Stiam ca Orchestra Nationala de Tineret e campata aici si repeta pentru un concert. Am dat ceva tarcoale pana sa gasesc o bresa. Un hol, scari si-o usa pe care o deschid discret si ma asez pe-un scaun, departe. Orchestra, in formula ei foarte tanara, cred ca jumatate au maximum 25 de ani, repeta Romeo si Julieta de Prokofiev. Cu spatele, dar usor de ghicit din statura si din voce, Cristian Mandeal opreste totul. Sunt cateva masuri pe care vrea sa le explice in contexul povestii. La modul cel mai detaliat. Incepe sa povesteasca despre Romeo si Julieta ca unei clase la scoala. Tinerii mustacesc si-si dau coate. Asta pret de cateva secunde. Apoi asculta vrajiti nuantele si observatiile pe care mentorul lor le expune serios si in scop didactic. Priceless :-).

 

Foto: Sondra Radvanovsky & Levente Molnar. “Manon Lescaut”, Royal Opera House

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>