Screen Shot 2015-03-06 at 7.31.27 PM

Un Barbier clujean in vizita de lucru la Sibiu

 

Ca s-o spun p’a dreapta, eu mi-am cam facut special drum prin Piata Mare, la o ora care am banuit eu ca e exact cea in care se va face o ultima repetitie inainte de Barbierul celor de la Cluj. N-am vazut prea multe repetitii la viata mea, nu m-am inghesuit nici cand aveam ocazia pentru ca imi place sa ma intalnesc direct cu produsul finit.

M-am felicitat pentru initiativa. Mai intai ca m-au incantat vocile din start (chiar si asa, in regim de repetitie): de abia asteptam sa ma intorc seara sa-i aud. A doua ca m-a uns pe suflet (sincer) coeziunea lor de grup foarte bine inchegat. Cat de mult conteaza in economia unui spectacol. Si apoi bucuria cu care cantau: am si acum in minte imaginea Iuliei Merca (Rosina) in jeansi & t-shirt, cu un rucsac in spate, repetand si fiind cu totul acolo, ca intr-un regim de spectacol. Asta-i spiritul Barbierului. Probabil ca glumele si sotiile pe care le fac sunt maniera lor de a se relaxa, ca intre oameni care canta de atata timp impreuna – m-am gandit eu.  Aici n-am inselat: in spectacol, cateva ore mai tarziu, au fost mult mai spumosi, amuzanti si tind sa cred ca au si improvizat cand au avut ocazia, probabil ca sunt obisnuiti sa faca asta.

Nu mai stiu de cand n-am mai vazut un Rossini la care sa ma distrez asa de tare. Pe vremuri eram mai snoaba si ma deranja cand publicul radea si-mi rapea mie placerea de a auzi fiecare nota in parte dintr-o partitura pe care o iubesc. Pana cand am stat de vorba cu un tenor rossinian care a cuantificat succesul unui Barbier in care cantase, inclusiv dupa valul de rasete care au umplut sala. Avea dreptate. De-atunci m-am mai relaxat si eu. Daca e de ras, radem :-).

Daca ma urmariti de ceva vreme, intuiti probabil ca in Barbier sunt in primul rand cu ochii pe Almaviva, al carui rol imi place cel mai tare. Figaro sa ma ierte, are oricum o cohorta de admiratori. Ca orice fan de Rossini  in general si iubitor de Almaviva in special, m-am setat, in timp, pe un tipar vocal, pe un anume timbru, pe o anume stilistica de interpretare. Aici ar trebui sa trec direct la subiect: interpretarea lui Tony Bardon in Almaviva mi-a facut mare placere, ce voce frumoasa are, ce maniera eleganta, cu adevarat rossiniana in interpretare. Mi-a p-l-a-c-u-t. Punct.

Sa ma dau un pas inapoi acum si sa va ofer o privire de ansamblu, a mea, desigur: “Barbierul”  si-a luat un start excelent si a ramas intens, antrenant pana la ultima nota. Artistii au fost in priza tot timpul si maximum generosi cu publicul oferind un spectacol atat de viu si bun muzical. Mici probleme cu microfoanele pe alocuri dar vocile si le-au adaptat destul de bine, avand in vedere ca erau microfonati si probabil ca nu canta asa prea des, au fost si cateva probleme de aliniere in ansambluri. Orchestra condusa de Victor Dumanescu a fost si ea buna, cu unele note discordante si decalaje pe alocuri.

Nu stiu daca e doar impresia mea, dar am avut sentimentul ca se canta altfel, fara sa pot defini clar: un alt stil de interpretare, o alta dinamica, dar practicata de toata distributia, la unison. Daca ma gandesc bine, cred ca e vorba despre un tip de renditie in care se pune accent foarte mare pe frazare, pe emisia foarte clara a sunetului si a cuvintelor, pe punctarea, tot foarte clara, a nuantelor. As fi inteles toate cuvintele chiar si daca n-as fi stiut libretul dinainte. Bine ca m-am decis sa va povestesc. Altfel nu ma dumiream nici pana acum ce-i cu acest “altfel”. Si-mi mai bateam capul ceva vreme :-).

Vocile au fost toate frumoase, sonore si in forma: Geani Brad (Figaro), Cristian Hodrea (Don Bartolo) Petru Burcă (Don Basilio),
Liza Kadelnik (Berta) si tanarul
  Bogdan Nistor (Fiorello) cu un timbru special.

Daca n-am fi fost martori la spectacolul unei echipe atat de omogene si inchegate as fi spus ca a fost seara Iuliei Merca (Rosina): fermecatoare si volubila in personaj, m-a impresionat prin siguranta de sine, spendidul stil rossinian si lejeritatea cu care face coloratura. Am preferat intotdeauna o mezzosoprana in acest rol desi am suspinat adesea dupa agilitatea sopranelor: Iulia le are pe amandoua! E mult timp de cand n-am mai ascultat asa o Rosina! Si-mi pare rau ca e asa departe Clujul, as fi vrut s-o mai vad si in alte spectacole. Poate ii vine cuiva ideea (inspirata, va asigur) s-o invite pe Iulia Merca la Bucuresti.  BRAVA.

Ar mai fi multe de spus si despre ineditul acestui spectacol la care am primit ca introducere, inainte de fiecare act, o mica descriere a ceea ce urmeaza sa vedem, facuta cu umor si costum de scena de Marius Vlad Budoiu, directorul operei. O idee buna pentru cei din Piata care nu mai vazusera opera. La fel si traducerea in limba romana pe un display electronic, o treaba bine gandita de organizatori (Elite Art Club Unesco).

Am mai apreciat la acest spectacol si un simt al umorului foarte bine dozat, care a uzat inteligent de comicul de situatie si de limbaj fara sa cada in caricatural. S-au mai dat replici in limba romana, exact atunci cand te asteptai mai putin (“ati incurcat-o”, Figaro la sosirea Forzei), s-a improvizat cu efect comic in dialoguri (Bartolo face o remarca la silueta lui Figaro, acesta ii raspunde: “sarmalele, signore!”).

Cum m-am lungit, macar concluzia am s-o fac scurta: nu m-am mai simtit atat de bine la un spectacol de foarte mult timp.

Bravi, cujenilor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>