Unde dragostea e cel mai bun elixir

In dragoste si in razboi este permis orice. Inclusiv sa vinzi Bordeaux pe post de potiune pentru indragostire!

“Elixirul Dragostei” este compusa de Donizetti dar nu este teritoriul exclusiv al artistilor specializati in belcanto. Tenori si soprane au facut pe rand acest rol, bine, foarte bine ca mai apoi sa treaca mai departe la Alfredo, Manico, Cavaradossi sau Violetta, Tosca, Manon…

Mai mult sau mai putin in posesie de coloratura de vis si acute ametitoare eu cred ca protagonistii acestei opere trebuie sa fie expresivi si seducatori ca-n orice poveste de dragoste la care ne-au luat martori, sa ne cucereasca, sa ne incante si sa ne implice!

Eu am venit pregatita aseara la opera: cu cei mai frumosi pantofi din dotare si urechea bine antrenata (m-am autoconvocat intr-un Elixir -cantonament de 1 saptamana!).

Dupa ce m-am plans acum 2 luni ca am vazut un Elixir la Berlin in care se intamplau mult prea multe lucruri pe scena in acelasi timp (trebuie sa mai focusam si la muzica, nu?) veti fi crezut ca-mi place un “aranjament” ceva mai aerisit. Nimic mai adevarat.

In umila mea parere de spectator cateva panouri cu inscriptii amoroase, 2-3 canapele si un televizor – butaforie mare cat sa incapa Dulcamara in el – cu greu se poate numi “productie”. Am inteles functionalitatea, au avut rolul de a desena, inchide/deschide spatiul pentru diferite scene. Sa fiu sincera nu prea mi-am pus probleme de genul asta, ca spectator, dar am vazut recent la ENO productia “Madama Butterfly” realizata de Anthony Minghella si am inteleles ca minimalismul pe scena poate sa aiba un impact ravasitor daca (doar) cateva detalii sunt hiperbolizate, daca lumina este folosita cu creativitatate…atat de putine lucruri erau pe scena dar atat de pregnanta a fost contributia lor la spectacol. Iar luminile…au servit o idee stralucita si solida care a stat in spatele acestei productii.

Ierta-mi fie divagatia, dar acesta productie m-a impactat foarte tare si din punct de vedere vizual si m-a facut sa ma uit cu mai multa atentie la tot spectacolul care ni se ofera pe scena, nu numai la partea muzicala. Dar sa trecem la oile noastre.

As fi vrut sa vad corul mai implicatin actiune, a fost putin mobil, poate ca asta era ideea, ca ei sunt audienta acestei frumoase povesti de dragoste intre Adina si Nemorino…

Cristina Marta Sandu a debutat aseara in aceasta opera, daca nu ma insel chiar un debut pe scena mare. Si eu am debutat in calitate de spectator al ei intr-o opera, din confortul scaunului, gata sa-mi placa sau nu.

Mie mi-a facut o deosebita placere intalnirea cu acesta voce foarte frumoasa care a intrat in spectacol cu siguranta si vivacitate. Nu-s neaparat de partea puristilor dar tind sa cred ca iubitorii de belcanto s-au simtit pe teren sigur. Nu am deocamdata informatii despre ce va mai face Cristina Marta Sandu in continare dar am sentimentul ca e acasa in belcanto. Mi-a placut primul ei duet cu Nemorino, s-au conversat muzical foarte frumos si cu scanteie. Dar am asteptat cu si mai mult interes scena in care Dulcamara vrea sa-i vanda elixir – e preferata mea! As fi vrut ca orchestra sa nu cante aproape peste ei, ca sa nu fiu nevoita sa fac eforturi foarte mari sa ascult fiecare secunda de coloratura ce se desfasoara aici. Long story short – Marta mi-a dat exact ce asteptam: cristal, flexibilitate, muzicalitate! Foarte tare mi-a placut.

Excluzand o usoara lipsa de focus spre sfarsit as spune ca a fost un debut frumos si ca daca as fi aici as repeta experianta cu siguranta pe 23 iunie cand Cristina Marta Sandu e programata sa cante Adina a doua oara.

Cu Ionut Hotea in Nemorino nu-i nimic nou sub soare in sensul ca m-a cucerit deja cu Don Ottavio. Sigur, a fost un rol mai mic dar am stiut ca lucrurile nu pot merge decat spre bine. Sentimentul meu este ca acest tanar are o inzestrare exceptionala, mult feeling si curaj vocal pe scena. Ca si data trecuta am simtit nevoia de o mai mare flexibilitate in pasajele de coloratura. Mult suflet si emotie a pus in “Una furtiva…”.

O voce pe care am s-o urmaresc cu interes in evolutia ei. Mi-am pus asii din maneca pe ea :-)

As mai avea de spus ca asteptam de la acest spectacol mai multa culoare, metaforic vorbind, mai multe nuante, mai multa veselie si o interactiune mai vie intre toti protagonistii. Dar productia e noua si “piesele” se mai ung pe parcurs.

Eu cred ca marele merit al acestei premiere este ca ne-a facut posibila intalnirea cu voci noi si frumoase. Ca ne-a dat si noua un “aer” nou de respirat si ceva despre care sa vorbim.

Pentru ca, nu uitati, cati spectatori, atatea opinii.

1 comment

  • MARC

    Eu nu m-as entuziasma asa de tare in privinta lui Hotea. Recunosc, vocea e frumoasa si calitativa, dar mie nu-mi spune nimic din punct de vedere interpretativ, nci vocal si nici scenic. In plus, dincolo de problema virtuozitatii, evident nerezolvata, mi se pare incapabil sa faca orice fel de nuante, fiind cumplit de monoton si de obositor in plan vocal. Am iesit din sala cu dureri de cap, parca as fi ascultat 2 ore si ceva un strung sau un ciocan pneumatic. Nu stiu unde a fost emotia de la “furtiva lagrima”, poate in mintea ascultatorilor, eu unul nu am gasit nici una, ci doar o perfecta platitudine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>