23157299_1570278533039670_1258659965327971089_o

Vecerniile siciliene, Maurizio Benini si precizia italiana. Perfectiune intr-o sambata seara la Londra

Sa ascult Oratoriul de Craciun de Bach in toaleta de pe Heathrow era ultima chestie la care ma asteptam. Asta era fix acum o saptamana si aveam un setup mental shopping related. Asa, pe ultima suta. Dom’le, tara asta nu inceteaza sa ma uimeasca.

Asa cum o sa va uimesc-anunt si eu pe voi ca am inventat sintagma “precizie italiana” dupa patru ore petrecute in scaun cu ochii ceas pe Maurizio Benini care a dirijat “Les Vespres Siciliennes” sambata trecuta la ROH.

Dupa cinci ani de la premiera care a vrajit Londra, productia lui Stefan Harheim s-a intors in Covent Garden aproape in aceeasi distributie. Atunci am fost bulversata, in cel mai bun sens – nu stiam, nu vazusem asa ceva. Cu toate ca umblasem atatia ani pe ici, pe colo. Norocul meu atunci, m-am nimerit langa buna mea prietena L care mi-a descifrat si tradus toata simbolistica legata de operele lui Degas si manifestul lui despre arta.

Spectacolul ramane fascinant din toate punctele de vedere si acum, a aliniat critica de specialitate intr-o voce comuna: “an electrfying night at the opera” (The Guardian), “an exceptional cast explores Verdi’s grand opera with thrilling results” (The Stage), “Bryan Hymel’s Henri is gorgeously sung, and Volle’s incarnation of the emotionally-tormented dictator is a tour de force.” (Independent). Si tot asa.

Cel mai proaspat in minte imi ramasesera confruntarile dintre Michael Volle (Montfort) si Bryan Hymel (Henri) reluate acum la fel de intens, realmente electric! Volle e o voce extrem de calitativa, multi-nuantata si puternica. Artistul Volle are temperament si o statura impresionante pe scena, mai ales in aceste interactiuni.

Hymel, la randul sau, face un adevarat tur de forta (are mult de cantat) pastrand consistenta pana la sfarsit. Are stamina necesara pentru rolurile de grand opera asa cum l-am vazut performand live si in “Les Troyennes” si “Robert le Diable”. Atacurile in acut sunt atat de sigure si precise iar fraza lui este impecabila stilistic pentru repertoriul de limba franceza. Ma hazardez sa spun ca e cel mai bun la ora asta. Ascultati albumul lui, “Heroique”, va veti convinge!

Cele mai puternice impresii ale serii le am de la Schrott si Benini. O feblete a mea de ani buni, de pe la inceputurile mele operatice europene si cel mai spectaculos Don Giovanni pe care l-am vazut, Erwin Schrott disparuse de pe radarul meu de ceva ani. Nu ne-am mai intersectat iar amintirea mea despre Procida pe care l-a facut acum cinci ani era legata mai degraba de maniera in care a facut personjul.

Schrott e un animal de scena. Acesti artisti sunt rari. Avem voci, avem celebritati. Dar prea putini sunt animale de scena. Pentru ca e ceva ce nu se dobandeste, ai temperamentul si carisma sau nu. Impresionant mi se pare insa cum a crescut vocea capatand noi posibilitati. Un bas-bariton care e mult mai aproape de bas acum, pastreaza muzicalitatea, carisma si versatiliatea stiute si adauga substanta care i-a permis sa se mute catre alte roluri in ultimii ani. Si n-am putut sa nu observ si sa aplaud un legato atat de elegant executat si fara de care nu te poti apropia de Verdi. Schrott este acum basul care spera, credea el ca este cand a scos primul lui album solo “Arias” si in care se aventura in marile arii ale fach-ului. Era inca o voce de Mozart care vroia mai mult. Acum este acolo si inca foarte bine pozitionat. Intr-o forma de zile mari. Evident ca i-am verificat programul viitor cu atentie…

Exceptionalii protagonisti masculini fac misiunea sopranei Rachelle Stansci (Elena) destul de dificila. In primul rand ca nu are notorietatea lor, e practic un nume necunoscut in afara Italiei. Apoi ca stacheta e sus, foarte sus. Nu in ultimul rand, ei au mai cantat impreuna in aceeasi productie. Adun la bucuriile serii si intalnirea cu aceasta voce foarte buna: impecabila coloratura, consistenta si substanta in toate registrele. Are o usoara rigiditate la inceput dar se repliaza destul de repede. Mi-ar fi placut sa vad mai multa carisma in interpretare si mai multa naturalete in interactiunile cu celelalte personaje. Altfel, incept sa remarc un nou trend in marile teatre de opera: voci extrem de bune si excelent echipate sa cante roluri verdiene de anvergura vin din Italia.

L-am lasat la urma pe Benini. Paradoxal, nu-l vazusem niciodata. Poate ca-s un pic biased dar cand un dirijor e foarte bun, specializat pe opera si italian pe deasupra, experienta mea trece intr-o zona cu totul speciala. S-ar putea sa fie doar in imaginatia mea, dar am avut tot timpul senzatia ca exista o calitate “italiana” a unui spectacol: maniera in care se canta, in care se dirijeaza. Benini, asadar, ofera o lectura “italiana” 110% combinata cu o precizie de ceas. Dar nu elvetian, ci italian. Intens fara sa fie exagerat, un personal touch care sta departe de vanitate. O renditie in slujba lui Verdi. Per-fect.

Pe curand, cine stie cand!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>